Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 20 Ledigos

Am pornit dupa un mic dejun bun pe la vreo 7. Nu aveam nici o intentie sa ma grabesc, stiam ca am de mers doar vreo 24 de kilometri si vremea a fost destul de buna. Am fost foarte atent la picioare, nu am vrut sa fiu prea insistent cu efortul, dar totusi am reusit sa metg cam o ora jumate fara pauza. Am stat cam o jumate de ora cu Salvador, Pietro si catre sfarsit a ajuns si Kimbeley. Cu ea am mai stat la povesti o vreme despre tatuajele ei misto si despre cat de ieftin a fost echipamentul meu. Apoi am pornit iar la drum, si am tot mers pe drumul drept. Am avut senzatia ca aud tunete si ca vad nori de ploaie in departare, dar cred ca a fost doar o impresie. Campia e larga si uneori pare fara sfarsit. Am mai luat o pauza pentru picioare in primul sat peste care am dat si apoi am continuat mersul. M’am oprit doar in Ledigos, locul in care ne propusesem sa ramanem, unul din putinele cu bucatarie de pe drum. A ramas si Sebastian, Eduardo si Po, cu toate ca isi proousesera sa mearga inca 4 kilometri. Lui Sebastian i s’a facut rau si nu a vrut sa forteze nota.

Hostelul a fost dragut, a avut chiar si o piscina pe care nu am apucat sa o folosesc si internet gratis. Am mancat bine la pranz si am lenevit tot restul dupa amiezii. Am povestit mult cu Eduardo. E arhitect si mi’a povestit despre Mexic si cum se descurca el cu clientii. Am povestit si despre economie, politica, tot soiu de povesti. Prin preajma erau si fete dragute, asa ca a fost o dupa amiaza relaxanta. Pe inserate am stat la taclale cu un grup de tineri germani: Flo, un tip care a terminat scoala si avea nevoie de o provocare, Iana, Iulia si inca o tipa foarte prietenoasa al carei nume imi scapa. M’am distrat bine pe seama originii mele transilvanene si a vampirilor. Cred ca le’am lasat o impresie buna, erau dezamagiti ca vreau sa merg 33 de kilometri maine. Sper sa reusesc.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 14 Belorado

Azi m’am trezsit in sfarsit la 6 fara un sfert si ammreusit sa pornesc la 7, dupa un mic dejun sanatos si impachetarea de dimineata. In fiecare dimineata am nevoie de vreo 15 minute pentru impachetare. Am pornit in forta si am ajuns in urmatorul sat, Granon, in vreo ora si 20 de minute, cu toate ca era la vreo 7 kilometri. Toata ziua s’a continuat asa, cu viteza si pauze de cel putin 15 minute. Sper sa reusesc sa’mi temperez ritmul, acum ca e totul plat in fata mea. Vremea a fost foarte buna de asemenea, putin innorata si fara prea mult soare puternic.

Din bucuriile zilei de azi merita amintita portia de ras din Granon cu Salvador si Sebastian, mica brutarie cu croassainte imense din Villamayor, catelul prietenos din Viloria de la Rioja si cele din partea a doua a zilei. Azi am trecut in Castillia y Leon, o regiune care ne va lua vreo 10 zile ca s’o traversam. La Rioja a ramas in urma. Belorado e primul loc din Castillia in care am poposit, la un hostel parohial.

Imi plac foarte tare aceste hosteluri, sunt cu adevarat traditionale si cei care lucreaza voluntar aici sunt de obicei foarte de treaba. Azi am vorbit cel mai mult italiana de cand sunt pe drum cu Gregorio, un elvetian aproape de pensionare. El si Monika stau doua saptamani ca voluntari aici pentru ca nimeni din comunitatea din Belorado nu vrea sa tina deschis hostelul parohial, nu aduce destul profit. Mai sunt inca vreo 6, 7 hosteluri, cu piscina chiar, ai tot soiul de facilitati, dar facute cu scop turistic. Cele parohiale functioneaza pe baza donatiilor si a voluntarilor. Uneori chiar a voluntarilor veniti din alte tari. Atmosfera a fost foarte prietenoasa, hostelul e lipit de biserica, iar pe fatada bisericii sunt vreo 5, 6 cuiburi de berze, pline.

Gregorio a fost foarte prietenos si catre sfarsitul zilei chiar m’a invitat sa’l vizitez in Elvetia. Asta inseamna ca i’a placut puiul cu ciuperci pe care l’am gatit (m’ia luat cam o ora). Totusi, dincolo de toate acestea, ne’am cam intristat pentru ca ne’am dat seama ca micul nostru grup se cam sparge. Andrea si Stefi au mers in urmatorul sat, Salvador va merge maine doar vreo 10 kilometri pentru ca are probleme serioase la genunchi, iar eu si Sebastian cine stie ce ritm vom avea. Probabil vom ajunge in 2 zile in Burgos, dar dupa, cine stie? Partea buna a fost ca Salvador are vesti bune de acasa, asa ca poate va fi totul mai bine pentru el. Pare a fi un ajun al despartirilor, dar sunt linistit.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 11 Ventosa

Cu greu m’am lasat scos din casa lui Alecu&Vivi. Am avut parte de cel mai copios dejun de pana acum, m’am mocosit cu bagajul, am mai stat la povesti pana cand m’am trezit ca e ora 8. De abia pe la vreo 8 jumate am pornit totusi, cu mare speranta de revedere a noilor prieteni. Drumul care te scoate din Logrono te duce din centrul vechi spre blocurile de la perifierie si apoi intr’un parc. Care se prelungeste cu o pista luuuunga pentru alergat si biciclete. Pista asta a fost cam jumatate din drumul pana’n Ventosa, poate chiar mai mult de atat. A fost destul de usor traseul, fara mare stres pentru picioare. Dar a fost o zi tare calduroasa. Am baut peste doi litri de apa pe drum. Eram cam nehotarat daca sa merg pana in Ventosa sau pana in Nareja, cum te indemna impartirea ghidului meu. Ar fi trebuit sa merg iar peste 25 de kilometri, catre 28, 29. Chiar daca am por it tarziu, ma gandeam ca pot lua o pauza lunga, sa treaca soarele prea puternic si sa continui dupa.

Pe drum m’au deranjat putin degetele de la picioare care nu stiu ce au, dar se irita in ultimele zile. Le’am uns cu Compeed cat am putut si mi’am vazut de drum. Am observat ca pauzele imi provoaca dureri de genunchi si parca talpile ma impung. E o senzatie destul de suportabila si trece dupa o vreme. Totusi, pe ultimii kilometri pana la Ventosa am mers iar in crocsi. Pare a fi solutia cea mai buna ca sa le mai dau un ragaz picioarelor. Totusi, cand am ajuns in Ventosa mi’era foarte clar ca nu am cum sa merg mai departe, picioarele mi’erau obosite si caldura era mare. Salvador mi’a luat repede o bere si apoi am mers cu totii sa ne cazam.

Hostelul la care stam e cel mai cochet de pana acum. E foarte bine intretinut, are o terasa excelenta, toalete si dusuri foarte decente, bucatarie si internet bun. M’am simtit foarte bine, eram din nou cu totii in acelasi loc. La un moment dat am iesit cu Salvador afara si am stat un pic la povesti in spaniola/engleza noastra de baza. Sa fi foat vreo zece minute poate, dar am stat la soare. Am simtit ca mi se face rau si m’am indreptat spre toaleta. M’am pus usurel langa, crezand ca’mi va fi rau. Doar ca dintr’o data m’am simtit coplesit de multe multe ganduri profunde care’mi cereau toate atentia in acelasi timp si in momentul urmator m’am trezit cu Salvador soeriat, udandu’ma.

Se pare ca am lesinat pentru vreo 2,3 minute. Mie mi s’a parut o clipa doar. Am devenit constient destul de rapid, dar eram tare slabit. M’am asezat in pat cu picioarele ridicate si am inceput sa beau apa cu tableta efervescenta de la Sebastian. Dupa ce am mai mancat niste ciocolata si niste energizant, mi’a revenit culoarea in obraji. In sfarsit toata lumea a rasuflat usurata. Cred ca Salvador a fost cel mai afectat, eram cu el inainte si el m’a gasit cazut in baie.

Cat timp eu am stat cuminte, ei au facut de mancare si au pus la spalat haine, inghesuindu’le si pe ale mele in masina de spalat. Am fost foarte impresionat de grija cu care m’au tratat si eficienta lor. Restul dupa amiezii l’am petrecut vorbind cu cei de acasa, relaxandu’ma pe terasa, fara sa ma srresez de loc. Seara a venit repede si la ora 10 multi erau adormiti deja, chiar daca era inca lumina afara. Caldura ne’a cam afectat pe toti. Clar trebuie sa pornesc mult mao devreme de acum incolo. Nu’mi mai doresc dupa amiezi cu surprize.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 10 Logrono

Azi am avut una dintre cele mai bune zile de pana acum. Am pornit pe la vreo 7 si un sfert din Los Arcos, dupa un somn bun. M’am incurcat un pic in Los Arcos, dar am gasit repede drumul. Am mers singur, chiar daca la un moment dat era un sir de vreo zece persoane in fata mea. Am mers din nou pe un teren destul de variat, am urcat si am coborat ba cu spatele, ba cu grija. Nu am avut multe pauze, decat pentru baut apa. Se pare ca trebuie sa ma hidratez la maxim ca sa’i vin de hac problemei mele de genunchi.

Am ajuns destul de usor in Viana, cu toate ca ultimii 2, 3 kilometri au fost mai dificili. Daca in majoritatea diminetii am avut parte de vreme innourata si mult vant, ultima jumatate de ora dinainte de Viana a fost insorita. Am ajuns pana la urma aproape de centru si acolo erau Andrea cu Sebastian. Au fost foarte draguti, mi’au lasat doua mesaje pe drum cu “suave”, o gluma pe care o avem noi intre noi de cand ne’a explicat Salvador cum spaniolii de pe insula vorbesc o spaniola mult mai blanda si prietenoasa. Pe cand am iesit din magazin ei deja plecasera. Eu mi’am luat o pauza de masa lunga si relaxata, cred ca am stat vreo ora in piata plina de copii de langa biserica legata cumva de Borgia. Picioarele erau un pic uzate, chiar daca am pus Compeed pe ele. Se pare ca cinci ore de mers continuu sunt totusi prea mult.

Pe drum am avut prima revelatie mai serioasa. Se pare ca degeaba caut eu raspunsuri daca nu mi’e clar care e intrebarea. Asa ca ma astept ca in perioada urmatoare sa’mi apara intrebarea. Sebastian are o groaza de intrebari si deja si’a gasit raspunsuri. Eu mai am de mers. In schimb eu am avut parte de ceva total neasteptat si extrem de placut. Coborand spre Logrono, am vazut un cuplu cu un copil care mi s’a parut ca vorbeste romana. Cand am trecut pe langa ei i’am intrebat daca vorbesc romana si am inveput sa povestim. Foarte rapid si deschis Alec m’a invitat sa stau la ei, si chiar daca initial am refuzat politicos, vazand ca nu e doar formala invitatia, mi’am zis ca trebuie sa spun da. Si ce bine am facut!

Alec, Vivi si Mario sunt o familie extrem de fericita, chiar daca nu au toate motivele sa fie asa. Mario e un baiat plin de viata si extrem de ager pentru anul lui si un pic. Mai tot timpul e cu gura pana la urechi si Vivi e extrem de relaxata in privinta lui. Copilul poate sa faca ce vrea, in sensul cel mai bun al cuvantului: mananca de pe jos, bea ulei, mananca ardei iuti, se invarte pana ameteste si pica’n fund, e un copil liber si fericit.

Dupa somnul meu de frumusete, atat de necesar dupa pranzul delicios al lui Vivi, am iesit in oras. Am reusit sa gasesc toata gasca la hostelul parohial, chiar si pe Cerasela. Se pare ca Sebastian a avut dureri super mari azi si a fost nevoit sa ajunga la spital. De acum va continua drumul doar cu multe calmante, se pare ca nu exista o solutie pentru durerea lui de muschi. Andrea a fost foarte prietenoasa si mi’a spus ca si’ar dori sa mergem impreuna o vreme pe drum. Poate o voi insoti in zilele urmatoare.

Am continuat plimbandu’ne prin oras. Logrono e renumit ca fiind capitala regiunii La Rioja, una dintre faimoasele zone de vin din Spania. De asemenea se pare ca e renumit si pentru cele peste 300 de feluri de tapas de pe cele doua stradute rivale: Laurel si San Marco (?). Tapas constau din pinchos si tintos. Pinchos sunt mici aperitive dintre cele mai diverse: de la jambon pana la langostini, fiecare bar are o specialitate unica. Tintos sunt vinurile noi, din recolta anului trecut. Inutil de precizat ca sunt super bune. Am luat o gustarica de hamun, sunca lor fabuloasa. Cand am terminat cu asta, am luat una din rat de porc. Este mult mai buna decat suna. Seara am incheiat’o in compania unor lautari romani care au cantat de la Pusca si cureaua lata si cantece maramuresene pana la Truli, truli draga. Vivi si Alec sunt o companie minunata si abia astept sa’i reintalnesc, ca o fi Bucuresti, muntii romanesti sau cei spanioli. Si ei vor sa porneasca pe Camino si sper sa aiba o experienta cel putin la fel de satisfacatoare ca si a mea. Am avut o zi de neuitat!

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 9 Los Arcos

Am pornit singur pe jos din hostel dupa ce am mancat un micut dejun. Voiam sa pornesc, sa ma vad pe drum. Mi’am facut usor bagajul, era deja lumina la 6 cand m’am trezit. A fost un drum in care putinele coborasuri m’au incurcat un pic, dar le’am venit de hac mergand cu spatele. Am trecut iar prin niste sate dragute si eu am ascultat toata dimineata muzica de la ninjatune. Mi’a dat un ritm bun, cerul era innorat, numai bine de mers. La un moment dat am crezut ca vine ploaia, dar m’a ocolit. Pe drum i’am intalnit pe cei trei companeros, Salvador, Steffi si Andrea. I’am depasit repede, doream sa merg de unu singur.

Cel mai tare mi’a placut azi a doua parte a drumului. Cam 9 kilometri am mers doar printre vita de vie, campuri de grau si mici umbre de copaci. A fost o zona cu dealuri line si in spate multi stancosi, nu foarte inalti. in mare parte nu era nimeni nici in fata, nici in spatele meu. A fost putin monoton, dar asta m’a fortat sa’mi gasesc ceva de gandit. Si ideea a fost sa ma gandesc la ce am facut in ultimii 10 ani in viata mea. Ideea e buna, doar ca nu a functionat pe moment. Poate mai incolo.

Am ajuns la hostel destul de repede si am fost vrajit din prima. Muzica clasica in surdina, voluntari foarte saritori, solutie pentru genunchii mei indurerati (gheata si o hidratare mai intensa), ce mai, un loc ca asta sa tot gasesti. Dupa o vreme a ajuns si restul gastii si ne’am bucurat de revedere. Eu am avut un pic de vreme sa mai scriu pe blog, restul s’au relaxat.

Seara a fost surprinzatir de buna si relaxanta, la povesti cu Salvador si Sebastian. Nu stiu de ce dar simt ca Salvador e foarte foarte ok si simt nevoia sa ma imprietenesc cu el. Parca nu la fel de mult cu Sebastian. Surpriza serii a fost Cerasela, o tipa din Bucuresti care a inceput Camino Aragones. E foarte fain sa poti vorbi in romana si de abia ne’am dat dusi la somn. A fost foarte faina seara, dupa prima parte mai singuratica.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 8 Estella

Am pornit de unu singur din Puente dela Reina fara sa’l astept pe Sebastian. Aveam din nou nevoie sa merg singur. Daca in zilele de dinainte mi’a prins foarte bine la moral mersul cu el, simteam ca inca o zi in plus ar fi fost prea mult. Asa ca ne’am dat intalnire la un hostel din Estella si ca ne rezervam unul altuia locul. Drumul a fost fara mari peripetii, cu exceptia durerilor de genunchi. Am avut mai toata ziua un peisaj larg in fata ochilor. In prima portiune am urcat si am vazut pana hat departe. Apoi a urmat coborarea si cu mici exceptii, am mers destul de drept.

Pe drum am gasit remediul pentru durerea mea de genunchi: sa merg cu spatele. Asa greutatea mea nu apasa pe rotula, ci pe tendoanele de la spate. Am folosit mai ales dupa ce mi’am uitat batul donat de Sebastian la biserica din (nu’mi amintesc acum numele). A fost biserica in care m’am recules pentru prima data de cand sunt pe drum. Mi’a prins foarte bine.

Probabil datorita acestei pauze m’am hotarat sa merg la celalalt hostel, la cel parohial. M’am gandit ca am sa ii dau de stire lui Sebastian si vi e si el acolo. Ma mai gandeam si sa merg cu vreo 7 kilometri in plus sa ma reintalnesc cu Salvador si Andrea si sa il fortez si pe Sebastian sa traga mai tare. Oricum, pana la urma mi’a fost cam greu catre sfarsitul drumului, am mai luat un Compeed pentru picioare, celalalt era pe terminate si m’am dus tinta la hostelul parohial.

Acest tip de hostel este de obicei finantat de biserica catolica si adesea functioneaza prin donatii. Asa era si acesta, se putea dormi, lua cina si micul dejun, iar la sfarsit donai cat credea de cuviinta. A fost un loc foarte primitor si m’am bucurat de gazduirea voluntarilor. Nu a fost nici pe departe atat de aglomerat pe cat ma asteptam, iar serviciile au fost foarte calde, in comparatie cu hostelurile municipale. Mi’as dori sa stau cat de des in altfel de locuri daca am de ales.

L’am anuntat prin SMS pe Sebastian de locul gasit si am asteptat sa ne intalnim. Dupa putina vreme ma suna si’mi spune ca mi’a rezervat loc la hkstelul celalalt. Eu i’am zis ca’l asteptam dincoace, ca i’am trimis mesaj. Cred. A s’ suparat pe mine si a ramas sa ne vedem peste o ora langa biserica. Dupa o ora m’am ridicat din pat ca sa ma intalnesc cu el. Nu stiu ce s’a intamplat, dar nu ne’am vazut, cu toate ca am dat tarcoale cam o ora zonei. M’am intors la hostel ca sa’mi continui somnul.

Dupa vreo ora s’a schimbat radical situatia: Sebastian era la hostelul municipal, cu Andrea si Salvador, mancau din paella promisa de Andrea. Am fost chemat sa ajung repede. Numai bine ca m’am ratacit si am dat ocolul aproape intregului centru pana sa’i gasesc. Foarte tare m’am bucurat si le’am propus sa mergem la slujba, ma simteam dator sa merg la biserica daca tot stau la hostelul parohial. Spre surprinderea mea au venit si Sebastian si Salvador. Salvador ne’a spus povestea lui cu accidentul. E luga si am sa o spun in alt loc.

Dupa slujba eu m’am dus spre hostelul meu iar restl spre ale lor. Urma sa inceapa cina la 8. A fost foarte buna mancarea, un fel specific Estellei, cu linte, cartofi si putina carne. Am petrecut seara la telefon, dorindu’mi ca toti cei dragi de acasa sa vada frumusetile pe care le vas eu.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 7 Puente dela Reina

Am pornit destul de tarziu, cam pe la ora 8 de la hostel, dar nici nu ne grabeam prea tare, stiam ca avem doar 14, 15 kilometri de mers. Asa ca am inceput sa urcam incet spre eoliene (cum le zice moristilor care produc curent?) si am ajuns destul de usor si repede in varf, unde este un monument dedicat pelerinilor pe care’l stiam din fotografi. Nu ma asteptam sa apara atat de repede. De sus am vazut valea care se astepta strabatuta. Ne’am facut curaj pentru coborare, si, fiecare in batul lui, am pasit atent sa nu ne doara prea tare genunchii. Nu a fost foarte grea panta, dar tot m’am resimtit. Din fericire nu au mai fost multe urcusuri si coborasuri. Sebastian voia sa mearga sa vada o biserica a templierilor unde, dupa cum zicea unchiul sau pasionat de ezoterisme, este o intersectie de curenti telurici si daca stai cu talpile goale acolo, te megaincarci de energie. Clar ca am vrut sa vad daca’mi sunt bune bateriile.

Am deviat de la drum vreo doi kilometri ca sa ajungem la biserica, dar eu m’am oprit sa fur niste visine. Nu le’am furat de fapt, erau dintr’un visin public, din parc. Asa ca am mers tot drumul cam cu vre’o suta de metri i spatele lui Sebastian. Imi placea misterul, ma intrebam oare ce se poate simti la o biserica a templierilor si cum sunt curentii telurici. In timp ce mergeam si gur, prin caldura si drum uscat, am avut o mica intuitie a ce ma asteapta in Meseta, partea peste care multi pelerini o ocolesc pentru ca ar fi prea grea/plicticoasa/arida/fierbinte.

In fine, am ajuns la biserica si tocmai ce erau doua autocare cu semipelerini. Era cam multa lime si Sebastian era dezamagit, cred ca se astepta sa avem tot locul numai pentru noi, asa cum a cam fost restul drumului. Marele contact cu energiile obscure se facea descultandu’te si facand vreo doua trei turi in jurul bisericii. Ce era interesant e ca erau plantate pietre in pavaj cu latura lor subtire in sus. Asa a era oarecum ca si cum ai fi calcat pe lame, dar mult mai groase. Cred ca face bine piciorului si corpului sa faci cateva ture pe pietrele astea, dar eu nu am simtit nimic deosebit. Poate nu sunt eu destul de sensibil. Biserica era foarte simpla, cu bucati foarte subtiri de marmura alba in loc de ferestre. Nu am mai vazut asa ceva, e uimitor cum de piatra lasa lumina sa treaca prin ea.

Ne’am continuat drumul si am ajuns la urmatorul punct turistic, Obanos. Aici se pare ca se unesc Camino Aragones cu cel Frances. Am intrat in biserica si ne’am luat stampila, ca sa tinem minte ca am trecut pe acolo. Nu mult dupa Obanos am ajuns in Puente de la Reina. Aici Sebastian a avut un moment mai greu, nu’i placea hostelul. Am mers sa cautam un magazin si bineinteles ca “supermercado” era inchis. Noroc ca am gasit un altul de unde ne’am luat un pranz si o cina foarte satioase. Snitel de vita cu jambon si branza.

In hostel am intalnit primul roman, un profesor de undeva de langa Sibiu, mare montaniard. Imi spunea ca a mers pe munte chiar si cate 10 zile si acuma a venit sa vada daca il mai tin puterile. Nu am povestit foarte mult, fiecare dintre noi avea cate un tovaras de calatorie. Dupa ce am luat cina am iesit la plimbare si Sebastian si’a luat doua bete sa’l ajute la mers. Eu nu mi’am permis. Ne’am mai plimbat prin oras, noi ne pornisem sa vedem o biserica deschisa doar 3 ore pe zi, din Iunie pana’n august. Am ajuns si la podul reginei, care e intr’adevar foarte frumos. Are 7 arce si se pare ca a fost construit in secolul al XI’lea pentru a ajuta pelerinii sa treaca raul. Se pare ca traditia pelerinajului dateaza dinainte de schisma bisericilor. Pe drum inapoi lui Sebastian i’a aparut o besica din senin, dar am reusit sa intram si’n biserica de langa hostel, care e din nou templiera. Tot asa, sunt folosite placi subtiri de marmura in loc de ferestre si, cel mai interesant, exista un Iisus crucificat altfel decat de obicei. Se pare ca e o cruce atipica foarte celebra.

Nu am apucat sa’mi fac bagajele seara pentru ca au inceput sa faca niste spanioli galagie pentru c’am aprins lumina, chiar daca inca nu era ora de stingere. M’am enervat, dar mi’am adunat chestiile si m’am pus la somn.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 6 Zariquiegui

Pana la urma dimineata era pornit si Sebastian sa ramana in Pamplona. El avea o problema mai veche la genunchi care i’a revenit pe drumul spre Zubiri, in ultima parte de coborare. Asa ca s’a hotarat si el sa ia o zi de pauza. Eram linistiti, stiam ca nu puteam ramane in acelasi hostel de doua ori, dar mai era varianta cu hostelul german. Asa ca nu ne’am prea grabit noi spre el, aveam destula vreme pana la ora 12 cand se deschidea. Am trecut prin piata si mi’am luat niste banane. E faina piata din Pamplona, acelasi stil ca si Boqueria, dar mult mai micuta: peste, carne, fructe, lactate, care mai de care mai apetisante. Eu am luat bananele de la un mic magazin din afara pietii unde mi se pareau bananele mai coapte.

Am mers incet spre hostelul nemtesc si am asteptat vreo ora pe iarba. A fost fain, am povestit tot soiu, de ce mergem pe Camino, ce ne asteptam, cum o sa ne revenim daca luam o zi pauza, cat de fain o sa fie cand ajungem in Santiago. Pe la zece fara ceva Sebastian a zis ca putem sa mergem sa ne lasam bagajul la hostel pana ne cazam la 12. Si pac, surpriza: nu poti sta in acelasi oras doua zile la rand. Si ne’a cam trantit usa in nas neamtul de serviciu.

Momentul de dezamagire a fost destul de scurt, ne’am imbarbatat si am zis ca mergem pana la jumatatea distantei zilnice. Bagajul meu nu era foarte bine aranjat, era deja ora zece, dar partea buna era ca nu aveam de coborat, doar de urcat. Asa ca am pornit sa iesim din Pamplona. Pe la iesire din oras ne intalnim cu Max, germanul care a dormit in patul de deasupra mea in Ronscesvalles. Era descult, il omorau picioarele, nu mai avea cortul dupa el si se pare ca mai renuntase si la alte kilograme din cele 25. L’am intrebat unde merge si parea cam confuz. Se pare ca tocmai ce ajunsese cu busul din Zubiri.

L’am lasat sa caute hostelul din Pamplona si noi ne’am vazut de drum comentand despre cat de naspa e sa iei busul si ca ar fi cel mai urat lucru pe care l’am putea face. Sa iei busul ca pelerin pare, si mi se pare si mie, extrem de rusinos. Dar cine stie ce ma mai asteapta si pe mine… Am continuat sa urcam incet incet si zona rezidentiala prin care treceam ii parea foarte americana lui Sebastian. Erau multe case identice, frumos aranjate, ordonate, curate. Se vedea ca e un cartier bogat. Ne’am oprit ca sa luam ceva de mancare si am continuat sa urcam. Merita retinut ca trebuie cumparat ce ai nevoie cand gasesti, magazinele sunt rare si nu intodeauna bine aprovizionate.

A fost cam greu urcusul, la un moment dat panta a devenit abrupta si soarele era puternic. Cum am pornit mai tarziu, soarele ne’a ajuns din urma. Din fericire am ajuns in Zariquiegui, locul unde ne propusesem sa innoptam. Locul asta ar putea fi echivalentul unui catun pe steroizi: are nu mai mult de 50 de case, dar are o cladire pentru un soi de consiliu local, un parculet foarte dragut pentru copii, o biserica veche, un hostel si chiar si un vagabond. Nu exista bineinteles nici un magazin, dar in apropiere sunt eoliene, asa ca nu cred ca au probleme cu curentul.

Prima senzatie in hostel a fost una de respingere categorica. Era plin de musculite mici, dar inofensive si mie mi’a intrat in cap ca sunt plosnite in hostelul asta. De unde mi’a venit asta, nu pot spune, dar eram foarte agitat, mi se parea ca ma mananca tot corpul, ma scarpinam intr’una. Pana la urma Sebastian a reusit sa ma linisteasca si mi’am dat seama ca era prea tarziu ca sa mai mergem altundeva, plus ca genunchii inca ne dureau si ar fi trebuit sa coboram mult. Dar am facut un dush si m’am barbierit, in solidaritate cu Sebastian. Toata ziua l’am batut la cap sa mai renunte la ceva din bagajul lui de 12, 13 kile. Pana la urma a renuntat la ustensilele de barbierit, in timp ce eu mi’am pus intr’o punga pantalonii de ploaie, singurul tricou de bumbac, o pereche de chiloti si, cea de care m’am despartit cel mai greu, dar care avea un sfert de kil, o bluza de bumbac verde cu dungi galbene. Nu am vrut sa le las insa acolo, asa ca le’am pus la loc in rucsac.

Am coborat in sufragerie si am inceput sa fac ceai oricui dorea. Aveam un pachet de ceai de menta din care mai beam cateodata cate un plic, dar eram tare dornic sa nu beau ceai de unu singur. Asa am ajuns sa ne imprietenim cu Andreea and Salvador. Si sa gatim impreuna. Andreea e din Argentina, dar de 13 ani traieste in Barcelona. Salvador e din Gran Canaria si e extrem de amuzant, chiar daca nu prea vorbeste engleza. Dupa masa am iesit in “oras”, am urcat pana la parculetul copiilor si ne’am distrat super tare in timp ce priveam apusul. Salvador stie sa imite diverse accente spaniole, si chiar si daca nu ai habar de ele, e atat de expresiv incat reuseste sa le caricaturizeze foarte clar.

A fost o seara care s’a sfarsit mult mai bine decat ma asteptam. Toata ziua a fost cu totul altfel decat parea de la un moment la altul. Ne asteptam sa ramanem in Pamplona, dar am pornit la drum, ma asteptam sa fie nasol la hostel, dar a fost excelent, credeam ca voi avea besici, dar n’am avut, credeam ca nu mai pot, dar am putut. La sfarsit eram tare bucuros ca totusi nu am stat o zi intreaga sa’mi plang de mila pentru rani imaginare. A fost una din cele mai clare lectii ca nu faci ce vrei tu, ajungi sa faci ce ti se intampla.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 4 Zubiri

Dimineata n’am pornit foarte devreme. Am povestit un pic cu Max, tipul care a dormit deasupra mea. El si prietenul sau din Germania sunt doua personaje ciudatele. Cam de inaltimea mea, dar putin mai bine facut, avea un bagaj de vreo 25 de kilograme, incluzand vreo doua borcane de sticla si un cort rotund pe care’l purta pe langa el. Celalalt mergea descult, voia sa faca 50 de kilometri pe zi si unii chiar l’au vazut fugind. La putina vreme dupa ce am plecat din Roncesvalles i’am vazut prin padure, mergeau destul de incet. Eu mi’am continuat ritmul si incercam sa ma orientez dupa cei din fata mea. Cam proasta idee pentru ca am ajuns sa ma ratacesc si sa merg vreo 2 kilometri de’a lungul soselei. Lectia mi’am invatat’o, chiar daca credeam ca o stiu de mai demult: nu te lua dupa altii.

Pe drum am inceput sa simt efectul derdelusului din ultima portiune de la SJPP. Genunchii au inceput sa ma doara si de la cel mai mic hop la vale, asa ca m’am oprit, am taiat fasa in doua si i’am legat cum mi’am inchipuit eu ca’i mai bine. Cred ca a functionat un pic. In cele din urma am ajuns in Espinal de unde am continuat drumul in preajma celorlalti. O bagheta mica si un mar mi’au fost micul dejun, in timp ce mergeam.

Stiam ca ma asteapta o coborare grea inainte de a ajunge in Zubiri asa ca la un moment dat am luat o pauza de gasit bat. Mi’am zis ca daca tot mai am de coborat pante abrupte, macar sa am in ce sa ma sprijin. Asa ca am cioplit la o bota pana am putut sa o rup. Am fost foarte mandru de cat de do’it’yourself am devenit si am pornit mai increzator la drum. Drum superb, prin padure de pini, cu priveliste foarte faina. Am mai salutat in dreapta si in stanga, fiind din nou ba depasit, ba depasind aceleasi persoane. Mi’a placut insa foarte tare frumusetea naturii si pasarelele sunt incantatoare, canta prin toata padurea.

Din pacate si de aceasta data am avut de coborat cam fortat o panta inainte de a ajunge la destinatie. Ultimii trei kilometri inainte de Zubiri au fost mai putin abrupti decat cei de dinainte de Roncesvalles, dar cu zdruncinaturile serioase din ziua precedenta, iar m’au durut. Nu imi era neaparatde durere, cat ca ma gandeam ca nu pot sa ma stric prea tare chiar de la inceput. Mi’era teama sa nu ma ranesc atat de tare incat sa nu pot continua.

Intrarea in Zubiri a fost de bun augur, la biserica tocmai ce ieseau tinerii casatoriti, cu zambete largi. Am intrat in primul hostel sa intreb de camera si era un pic cam scump. Era un tip in fata mea care tocmai ce se caza. Am zis ca merg sa vad cum e la cel oficial, daca nu mi’ar fi placut m’as fi intors.

Hostelul pelerinilor din Zubiri a fost destul de primitor. Era un dormitor mare, cu vreo 30 de paturi, dar care avea bucatarie. Cam era momentul sa incep sa’mi gatesc, asa ca am fugit repede la magazinul care se inchidea in jumatate de ora. Tot holbandu’ma in stanga si’n dreapta, am dat de alt pelerin, Sebastian. El era cel care s’a cazat putin mai devreme la hostelul celalalt. Am inceput sa povestim si. E’am hotarat destul de repede sa gatim ceva impreuna. Am luat niste carne de porc, orez si mazare si am mers spre hostelul meu.

Restul zilei l’am petrecut cu Sebastian si Laci, tovarasul lui de calatorie de dinainte de SJPP. Eu ma tot plangeam de genunchi asa ca Sebastian m’a convins sa’mi bag picioarele in apa raului care trecea prin Zubiri. Ne’am distrat toti trei, incercand sa ne calmam durerile ba de genunchi, ba de muschi in raul plin de pastravi. Laci mai ales avea dureri foarte mari la genunchi, si el a coborat cam Kamikaze din SJPP, iar ultima portiune dinainte de Zubiri i’a venit de hac lui Sebastian. Cand am iesit din apa am inceput sa simt ca ma intepa talpa stanga langa calcai si ca am niste pete rosii pe interior. M’am panicat, mi se parea ca e prea devreme ca sa incep sa am besici.

Seara am mai tras o portie din acelasi fel, porc-orez-mazare si am mai stat la povesti cu diversi oameni. Eu am gasit chiar si un roman, Manole, care ii tinea locul sotiei sale. Ea se ocupa de gazduire si probabil curatenie. Am mers cu Manole si fiul sau cel mic, Costantin, la o bere cu lamaie la singurul bar deschis duminica. Am povestit un pic si m’am pus la somn. Chiar daca fizic nu m’am simtit prea bine, am socializat mult si m’am distrat destul de fain cu Sebastian si Laci.