Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 19 Carrion de los Condes

Inca o zi prin meseta. De data asta am pornit pe la vreo 5 si un sfert, ca sa evitam caldura ucigatoare. Ne’a asteptat un drum lung de 24 de kilometri pe care l’am terminat pe la ora 11 jumatate. Prima parte a fost ca de obicei in ultimele zile, cam inceata. Imi ia o vreme pana mi se incalzesc genunchii, cam doua ore. Am mers de’a lungul unui canal de irigatii faimos in Castillia, probabil e si vechi. Dupa vreo ora jumate de mers am luat o pauza cu Salvador pentru micul dejun si am intrat apoi in Fromista. Fromista pare a fi o comuna destul de mare, e unul dintre putinele locuri in care am vazut o gara.

Am continuat apoi de’a lungul unui drum care ne arata kilometrii pana la destinatia finala, Carrion de los Condes. A inceput nummaratoarea de la 18 kilometri. A fost interesant sa vad permanent cata distanta mai am de mers si m’a si demoralizat, la inceput, cand vedeam cat de incet merg, dar m’a si motivat pe ultimii 3 kilometri sa nu iau pauza. Pe drum, cand mai aveam cam 12 kilometri, am gasit o saltea gonflabila lasata de cineva in urma. Salvador m’a convins sa o iau, ne faceam planuri sa dormim sub cerul liber daca ar fi fost vreme buna. M’a incetinit foarte mult insa, simteam ca e mai mare presiune pe picioare asa ca mi’am schimbat incaltamintea cu Crocsii. A fost mai bine, dar parca simteam greutatea in spate si m’am hotarat sa o trimit prin posta acasa, daca nu ar fi fost prea scumpa. Parea de calitate.

Cand mai aveam vreo 6 kilometri am luat o pauza si am mancat un mar. Ultima apa pe care am luat’o avea un gust rau, asa ca n’am baut prea multa din ea. M’am hotarat sa merg pana la mijlocul distantei si sa iau o pauza, dar pana la urma am ajuns dintr’un sut la destinatie. Eram atat de satul de saltea, incat m’am dus direct la posta, lasandu’mi bagajul cu Salvador. Sunt multumit, vorbesc destula spaniola cat sa intreb si sa inteleg unde e posta si unde pot reincarca o cartela Vodafone. La posta am decis sa trimit salteaua de 1,1 kilograme la Santiago, decat in Romania, era de 4 ori mai ieftin. Apoi am reusit sa’mi incarc cartela si am mai prins curaj. Cand am ajuns in fata hostelului, am vazut prima oara oameni stand la coada. Multi au ajuns inainte de ora 12, asa ca s’au pus pe asteptat.

Hoatelul e primul pe care’l vad gospodarit de calugarite. Si atmosfera a fost foarte faina. Primul lucru care m’a surprins a fost ca toate erau foarte tinere si zambitoare. Si nu erau doar in cladirea hostelului, ci stateau in micul parculet din fata si cantau la chitara. Si cantau fain. Nici urma de atmosfera sumbra, medievala, cu autopedepsiri & shit. La intrarea in hostel pana iti puneau stampila pe credential te serveau cu ceai si in general te faceau sa te simti foarte binevenit. Ne’am bucurat si mai tare cand am vazut bucataria.

Ce a urmat a fost un dezmat gastronomic cum ne este dat mai rar. Pentru ca Magda, Zsuzsa si Cristina au stat la povesti cu Salvador, am decis sa gatim impreuna. Ni s’au alaturat si Sebastian, Eduardo, mexicanul, si Pu, coreeanca. Am mers la Dia, un supermarket serios si am luat mancare si pentru pranz si pentru cina. Iar eu m’am aprovizionat bine pentru urmatoarele 3 zile cand se pare ca va fi tare greu de gasit mancare. Mi’am luat chiar si ciocolata, cred ca pentru prima data de cand sunt aici. Potopul de mancare a constat in orez, cartofi prajiti, ochiuri, salsa, paine, salata, banane prajite, portocale cu budinca de vanilie si scortisoara pentru desert. Am avut vin, bere si sucuri, iar cat timp am infulecat am fost toti foarte tacuti, semn ca eram foarte incantati. Bineinteles ca a fost un pranz de neuitat, cel putin pentru mine.

Dupamasa a continuat cu mine incercand sa dorm, nu inainte de a trimite ganduri bune catre casa. A fost greu, cred ca doar vreo jumatate de ora am reusit, era foarte foarte cald si la un moment dat m’am trezit tot leoarca. M’am dus in biserica sa ma racoresc, unde am avut senzatia ca oamenii aveau nevoie in evul mediu sa’si construiasca pesteri. Mi s’a parut ca biserica masiva de piatra, in care dupa 5, 6 metri nu mai simteai dogoarea soarelui, nu avea alt rol decat acela de a fi o pestera, cu temperatura constanta indiferent de ce se intampla afara. Partea religioasa a cladirii mi se parea total secundara. Ciudat.

M’am intors in hostel taman la timp sa prind programul artistic al calugaritelor. Erau de fapt doar 5 din cele 25 de la o manastire din apropiere si toate se dedicau pelerinilor, pentru a le face viata mai usoara. A fost foarte fain, timp de vreo jumatate de ora ne’au cantat Guantaramera, cantece mexicane, flamengo cat sa ne danseze o tanara din sat si au invitat si pe pelerinii talentati sa participe. Polonezul a cantat si mimat ceva foarte distractiv. Apoi ni s’au spus vorbe de incurajare si am fost binecuvantati. Era foarte greu sa nu fi emotionat, iar unora chiar le’au dat lacrimile. Eu ma tot uitam la vorbele scrise pe un biletel galben, “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” si parca avea un sens cu totul aparte Calea. Calugaritele augustine au reusit sa ne transmita tuturor energia lor atat de pozitiva. Sa nu uit: mi’a placut foarte tare ca era un grup de tineri din sat care se pare ca petrec mult timp in compania lor, adolescenti foarte veseli si plini de viata. Si era si o batranica de vreo 75 de ani care ne’a cantat vreo doua strofe din cantece mai vechi probabil. A fost foarte draguta, inainte sa termine ultima strofa, a trebuit sa ia o mica pauza ca sa respire.

Seara s’a incheiat spectaculos: am gustat din pastele facute de Piedro, foarte simple si foarte iuti, iar apoi am mancat cea mai fabuloasa cina, jambon cu melon, sunca cu pepene. A fost o zi foarte reusita si m’am simtit rasfatat.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 18 Bocadilla del Camino

Dupa un mic dejun cu biscuiti si lapte cu cacao, am pornit. A fost destul de greu sa pornesc, m’am trezit greu pentru ca nu dormisem in dupaamiaza precedenta, asa ca doar pe la o fara un sfert eram pe drum. M’am bucurat ca nu am fortat sa ajung in satul urmator, nu mi’a lasat o impresie prea buna, cu toate ca are mai multe monumente de vizitat decat altele, inclusiv un castru medieval, cred. Dupa ce am iesit din sat a urmat un deal destul de serios, iar in varful lui am luat prima pauza. A fost un moment fain, o tipa tocmai canta ceva la fluier cand am ajuns. M’am odihnit bine si am mers mai departe. Am mers destul de repede prin campie, pana cand am ajuns la o mica oaza, langa o fantana. Aici m’am intalnit cu Sebastian, coreanca si mexicanul, al caror nume evident nu le stiu.

Dupa ce m’am hidratat bine, am mers increzator mai departe, eram deja cam pe la mijlocul drumului. Iar a urmat o campie, intrerupta de un rau si un mic sat. Dupa el, muulta campie cu diverse plantatii, irigate bine. Se pare ca este un canal de irigatii pe langa care vom merge maine in paralel. Dar si zone nesfarsite de grau. Se pare ca zona prin care trecem este granarul Spaniei si ca cei de la Kellog’s si alte multinationale sunt clientii principali. A mai urcat un mic deal in varful caruia era o mica padurice de pini si am luat ultima pauza. Am mai baut din apa si am prins curaj vazand niste cladiri in departare. Ultima etapa a drumului avea 6 kilometri fara nici un sat pe drum, asa ca m’am gandit ca sunt aproape. Dupa ce am coborat cu atentie, sa nu’mi solicit genunchii, m’am uitat la ceas, era 12:34, si mi’am spus ca ajung cam in jumatate de ora in sat. Si cam asa a fost. Ma bucur ca am invatat sa apreciez distantele in minute. Am prins un loc la hostelul municipal si am picat in pat. Somn intens pana pe la 4.

Dupa ce m’am trezit am mancat un bocadillo si am mai povestit cu Sebastian si mexicanul. Apoi mi’am spalat hainele si am facut un dus, am mai povestit cu Kimbeley, din San Franslcisco si m’am ferit cum am putut de caldura care a fost ucigatoare. A fost atat de cald inca de la ora 9, incat pe la ora 1 cand am ajuns nu mai eram bun de nimic. Asa ca ne’am decis cu Salvador sa mergem maine de dimineata, de pe la 4 jumate inspre urmatoarea destinatie, care e la doar 25 de kilometri.

Partea buna a zilei a fost ca m’am intalnit cu un portughez care merge in directia cealalta si mi’a dat niste sfaturi foarte bune. Primul e ca daca vreau sa merg in Portugalia cu stopul, sa le spun camionagiilor ca merg spre Fatima. Apoi mi’a dat adresa unei retele de youth hosteluri prin care ma pot caza in jur de 10 euro pe noapte in Portugalia. Si mi’a spus numele unui oras in apropiere de Porto care e un fel de Venetie portugheza. Tot povestind l’am convins si pe Salvador sa vina cu mine, asa ca vom vizita probabil Portugalia impreuna. El m’a convins sa luam un cort in Leon.

Dupa masa a fost cam plicticoasa, extrem de calda si fara prea multe optiuni. Am inceput sa simt meseta, zilele sunt foarte toride, dar imi face mare placere sa imi testez rezistenta. Daca beau destula apa si folosesc destula crema de protectie solara, e destul de usor de mers mult, e foarte drept si fara variatii drumul. E interesant cum fiecare adiere mica de vant sau orice varf de umbra iti poate da energie sa mergi mai departe. Si tocmai monotonia drumului face ca stropii de la masinile de irigat sau cateva acorduri la unfluier sa fie un eveniment. Imi place saracia de evenimente si senzatia asta ca as putea sa merg oricat fara sa ma opresc. Sper sa fie la fel in continuare.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 17 San Anton

Cand am iesit din hostel, pe la 6 si ceva, tinerii din Burgos inca mai petreceau. Orasul arata ca dupa o petrecere desantata, cu balti de urina, sticle sparte, balti de voma, confeti. Si multi inca mai aveau chef de distractie. Se pare ca sfantul Ioan Botezatorul e un bun motiv de “huerga”. Salvador a coborat insotit de Zsuzsa si o spanioloaica care dorea sa mergem impreuna. Eu nu aveam defel chef de mers in grup asa ca le’am facut semn sa mearga inainte.

Am iesit din Burgos mult mai bland decat am intrat, dupa vreo 2 kilometri eram deja prin camp. Mi’am gasit ritmul meu destul de rapid, chiar daca ma dureau un pic genunchii. M’am intalnit cu Salvador dupa o vreme, el se oprise pentru o cafea inainte sa iasa din oras. Ritmul sau era inca prea rapid, asa ca l’am lasat sa se grabeasca. O buna bucata am mers fara sa fie nimeni in fata mea si am mers destul de calm prima treime a drumului. Apoi am luat o mica pauza, la o fantana de pe drum, soarele incepea sa fie puternic. Se anuntau 33 de grade si urma sa intru in meseta castiliana, una dintre regiunile toride ale Spaniei. Am ajuns in urmatorul sat unde ma astepta Salvador. A luat o pauza lunga, de masa si oblajit vreo doua besici noi asa ca am continuat destul de repede sa mergem prin caldura crescanda. Mai aveam cam 11 kilometri pana in Hontaras, si era deja ora 11. Am mers destul de repede si fara multe pauze, dar caldura crestea de la un moment la altul. Pe cand am ajuns in Hontaras, eram cam terminati amandoi. Cu toata caldura, eu aveam inca chef sa merg, dar dupa ompauza lunga. Era deja ora 2 si caldura era insuportabila. Am mancat cate un bocadillo si ne’am linistit pentru ultima parte a zilei, doream sa ajungem la hostelul de la San Anton.

Am stat la umbra motaind cam vreo ora, asteptand sa se linisteasca soarele. Dupa o vreme Salvador s’a razgandit. In San Anton, la 6 kilometri departare, erau 12 locuri pentru dormit si ii era teama ca nu vom gasi loc. Asa ca el s’a decis sa ramana in Hontaras. Eu nu stiu de ce simteam nevoia sa merg mai departe, chiar daca facusem deja 31 de kilometri. Si nu aveam deloc chef sa ma intorc din drum si sa petrec iar timpul cu Sebastian si cu altii. Aveam chef de un loc mai mic si mai linistit. Asa ca impotriva ingrijorarii lui Salvador, la ora 4, pe o caldura inca serioasa, m’am pornit singur spre San Anton. Aveam sticla plina cu apa si stiam ca am de mers cam o ora, o ora jumate.

Am ajuns intr’o ora, cu un ritm foarte rapid si pauza doar de baut apa. Soarele era puternic si daca ma opream simteam dogoarea. Noroc ca mai batea vantul, altfel ar fi fost tare greu. Nu’mi era de caldura, cat de razele soarelui pe pielea mea. In fine, la un moment dat am vazut ceva cladire si m’am linistit. Pana in momentul acela imi tot verificam ceasul incercand sa calculez cat mai am de mers.

A foat una dintre cele mai bune decizii pe care am luat’o pana acum. Mai erau doar 2 pelerini, Urvin (?), norvegianca cu care am vorbit un pic in Santo Domingo de La Calzada si Benjamin, francezul nebun care facuse 46 de kilometri in ziua cand am ajuns in Belorado. Hospitaliero era o doamna mega draguta. Si cam in mare majoritate din restul dupa amiezii am fost doar noi.

Dar de falt locul este cu totul special in San Anton. O fosta manastire din care au ramas doar ruinele, este in mijlocul nicaieruia, avand vecin doar o gospadarie. Ruinele sunt fabuloase, cu rozete fara vitralii, arce gotice gigantice, multi pereti intacti, dar nici urma de tavan. E locul cel mai special in care am innoptat pana acum. Tanti ne’a facut de mancare, ne’a pregatit micul dejun, ne’a desfacut vinul si a plecat in sat la ceva sarbatoare, scuzandu’se ca nu poate ramane cu noi. Asa ca am ramas noi trei stapani pe ruine, cu mancare, vin, fructe, lumanari si dus rece, fara curent defel. A fost foarte intim si fain, Benjamin ne’a povestit cum a vizitat vreo 30 de tari din salariul lui de chelner la un restaurant din Paris, cum i’a servit pe Brad Pitt si Angelina Jolie si multe alte celebretitati (Owen Wilson, Cantona sau Shaggy). Urvin (?) e extrem de finuta, e pastor luteran si emana multa caldura si bunatate. Am fost o companie placuta unii altora si ne’am bucurat tare de oaza de liniste nesperata de pe drum. A fost o seara aproape magica.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 15 San Juan de Ortega

Am pornit cu inima cam albastra de dimineata, stiind ca Salvador ramane in spate, fara sa stiu cand il voi mai intalni. Dimineata a fost destul de trista, cu un drum care nu cerea atentie speciala. Dar la un moment dat m’am intalnit cu Margareta, un alt calator singuratic. Am povestit o buna bucata de drum, despre cum ea a avut o cadere nervoasa dupa zece ani de predat dramaturgie adolescentilor si cum acum are nevoie de timp sa se gandeasca ce sa faca’n continuare. A fost interesant ca amandoi ne doream sa mergem singuri pe drum, dar am mers cam o ora, chiar mai mult, impreuna. La un moment dat am ajuns intr’o padure de pini si ne’am vazut fiecare de ritmul sau.

In San Juan de Ortega m’am intalnit cu Andrea, Stefi si Sebastian. Se pare ca ma asteptau pe mine, dorind sa mergem impreuna mai departe. Nu stiu de ce m’am incapatanat sa raman insa. Ne’am fixat unde sa ne vedem in Burgos si ei au mai mers vreo 4 sau 6 kilometri. Eu m’am cazat, am facut un dush si am dormit traditionalul de pe acuma somn sanatos de dupa amiaza. Oricum altceva mai bun nu aveam de facut, e un loc atat de mic si lipsit de optiuni, incat nu am prea avut de ales. Pe la vreo 6 fara un sfert am deschis iar ochii si Margareta m’a intrebat daca nu vreau sa merg la slujba.

Biserica e foarte interesanta si are o cripta cu mai multe moaste inauntru. Se pare ca sfantul Ioan de la Ortega are ceva puteri miraculoase, mai ales in privinta fertilitatii. Are multe elemente ciudate, cativa diavoli, capete de dragoni desenati pe arcurile gotice, capiteluri foarte detaliate si un baldachin somptuos, cu unul dintre sicriele sfantului (are trei). M’am dus sa ma asez si in fata era Salvador. M’am bucurat tare sa’l vad, dar cred ca l’am intrerupt un pic din rugaciune. Cred ca in sfarsit si’a gasit impacarea cu biserica.

Dupa slujba am mai povestit un pic si am asteptat ora 7 ca sa putem manca. Barul de langa hostel era unica optiune pentru cina, cu exceptia automatului de la hostel. Cina a fost super buna, cu ardei copti care mi’au amintit de casa. Am mancat mult mai bine decat m’as fi asteptat si apoi am asteptat sa treaca timpul. Nu am putut sta afara pentru ca e un vant foarte rece. Locul e foarte putin aglomerat, poate la un sfert din capacitate. E liniste si cam plicticos, fata de zilele anterioare. Dar poate asta ma astepta aici, vreme sa stau cu mine.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 14 Belorado

Azi m’am trezsit in sfarsit la 6 fara un sfert si ammreusit sa pornesc la 7, dupa un mic dejun sanatos si impachetarea de dimineata. In fiecare dimineata am nevoie de vreo 15 minute pentru impachetare. Am pornit in forta si am ajuns in urmatorul sat, Granon, in vreo ora si 20 de minute, cu toate ca era la vreo 7 kilometri. Toata ziua s’a continuat asa, cu viteza si pauze de cel putin 15 minute. Sper sa reusesc sa’mi temperez ritmul, acum ca e totul plat in fata mea. Vremea a fost foarte buna de asemenea, putin innorata si fara prea mult soare puternic.

Din bucuriile zilei de azi merita amintita portia de ras din Granon cu Salvador si Sebastian, mica brutarie cu croassainte imense din Villamayor, catelul prietenos din Viloria de la Rioja si cele din partea a doua a zilei. Azi am trecut in Castillia y Leon, o regiune care ne va lua vreo 10 zile ca s’o traversam. La Rioja a ramas in urma. Belorado e primul loc din Castillia in care am poposit, la un hostel parohial.

Imi plac foarte tare aceste hosteluri, sunt cu adevarat traditionale si cei care lucreaza voluntar aici sunt de obicei foarte de treaba. Azi am vorbit cel mai mult italiana de cand sunt pe drum cu Gregorio, un elvetian aproape de pensionare. El si Monika stau doua saptamani ca voluntari aici pentru ca nimeni din comunitatea din Belorado nu vrea sa tina deschis hostelul parohial, nu aduce destul profit. Mai sunt inca vreo 6, 7 hosteluri, cu piscina chiar, ai tot soiul de facilitati, dar facute cu scop turistic. Cele parohiale functioneaza pe baza donatiilor si a voluntarilor. Uneori chiar a voluntarilor veniti din alte tari. Atmosfera a fost foarte prietenoasa, hostelul e lipit de biserica, iar pe fatada bisericii sunt vreo 5, 6 cuiburi de berze, pline.

Gregorio a fost foarte prietenos si catre sfarsitul zilei chiar m’a invitat sa’l vizitez in Elvetia. Asta inseamna ca i’a placut puiul cu ciuperci pe care l’am gatit (m’ia luat cam o ora). Totusi, dincolo de toate acestea, ne’am cam intristat pentru ca ne’am dat seama ca micul nostru grup se cam sparge. Andrea si Stefi au mers in urmatorul sat, Salvador va merge maine doar vreo 10 kilometri pentru ca are probleme serioase la genunchi, iar eu si Sebastian cine stie ce ritm vom avea. Probabil vom ajunge in 2 zile in Burgos, dar dupa, cine stie? Partea buna a fost ca Salvador are vesti bune de acasa, asa ca poate va fi totul mai bine pentru el. Pare a fi un ajun al despartirilor, dar sunt linistit.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 11 Ventosa

Cu greu m’am lasat scos din casa lui Alecu&Vivi. Am avut parte de cel mai copios dejun de pana acum, m’am mocosit cu bagajul, am mai stat la povesti pana cand m’am trezit ca e ora 8. De abia pe la vreo 8 jumate am pornit totusi, cu mare speranta de revedere a noilor prieteni. Drumul care te scoate din Logrono te duce din centrul vechi spre blocurile de la perifierie si apoi intr’un parc. Care se prelungeste cu o pista luuuunga pentru alergat si biciclete. Pista asta a fost cam jumatate din drumul pana’n Ventosa, poate chiar mai mult de atat. A fost destul de usor traseul, fara mare stres pentru picioare. Dar a fost o zi tare calduroasa. Am baut peste doi litri de apa pe drum. Eram cam nehotarat daca sa merg pana in Ventosa sau pana in Nareja, cum te indemna impartirea ghidului meu. Ar fi trebuit sa merg iar peste 25 de kilometri, catre 28, 29. Chiar daca am por it tarziu, ma gandeam ca pot lua o pauza lunga, sa treaca soarele prea puternic si sa continui dupa.

Pe drum m’au deranjat putin degetele de la picioare care nu stiu ce au, dar se irita in ultimele zile. Le’am uns cu Compeed cat am putut si mi’am vazut de drum. Am observat ca pauzele imi provoaca dureri de genunchi si parca talpile ma impung. E o senzatie destul de suportabila si trece dupa o vreme. Totusi, pe ultimii kilometri pana la Ventosa am mers iar in crocsi. Pare a fi solutia cea mai buna ca sa le mai dau un ragaz picioarelor. Totusi, cand am ajuns in Ventosa mi’era foarte clar ca nu am cum sa merg mai departe, picioarele mi’erau obosite si caldura era mare. Salvador mi’a luat repede o bere si apoi am mers cu totii sa ne cazam.

Hostelul la care stam e cel mai cochet de pana acum. E foarte bine intretinut, are o terasa excelenta, toalete si dusuri foarte decente, bucatarie si internet bun. M’am simtit foarte bine, eram din nou cu totii in acelasi loc. La un moment dat am iesit cu Salvador afara si am stat un pic la povesti in spaniola/engleza noastra de baza. Sa fi foat vreo zece minute poate, dar am stat la soare. Am simtit ca mi se face rau si m’am indreptat spre toaleta. M’am pus usurel langa, crezand ca’mi va fi rau. Doar ca dintr’o data m’am simtit coplesit de multe multe ganduri profunde care’mi cereau toate atentia in acelasi timp si in momentul urmator m’am trezit cu Salvador soeriat, udandu’ma.

Se pare ca am lesinat pentru vreo 2,3 minute. Mie mi s’a parut o clipa doar. Am devenit constient destul de rapid, dar eram tare slabit. M’am asezat in pat cu picioarele ridicate si am inceput sa beau apa cu tableta efervescenta de la Sebastian. Dupa ce am mai mancat niste ciocolata si niste energizant, mi’a revenit culoarea in obraji. In sfarsit toata lumea a rasuflat usurata. Cred ca Salvador a fost cel mai afectat, eram cu el inainte si el m’a gasit cazut in baie.

Cat timp eu am stat cuminte, ei au facut de mancare si au pus la spalat haine, inghesuindu’le si pe ale mele in masina de spalat. Am fost foarte impresionat de grija cu care m’au tratat si eficienta lor. Restul dupa amiezii l’am petrecut vorbind cu cei de acasa, relaxandu’ma pe terasa, fara sa ma srresez de loc. Seara a venit repede si la ora 10 multi erau adormiti deja, chiar daca era inca lumina afara. Caldura ne’a cam afectat pe toti. Clar trebuie sa pornesc mult mao devreme de acum incolo. Nu’mi mai doresc dupa amiezi cu surprize.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 9 Los Arcos

Am pornit singur pe jos din hostel dupa ce am mancat un micut dejun. Voiam sa pornesc, sa ma vad pe drum. Mi’am facut usor bagajul, era deja lumina la 6 cand m’am trezit. A fost un drum in care putinele coborasuri m’au incurcat un pic, dar le’am venit de hac mergand cu spatele. Am trecut iar prin niste sate dragute si eu am ascultat toata dimineata muzica de la ninjatune. Mi’a dat un ritm bun, cerul era innorat, numai bine de mers. La un moment dat am crezut ca vine ploaia, dar m’a ocolit. Pe drum i’am intalnit pe cei trei companeros, Salvador, Steffi si Andrea. I’am depasit repede, doream sa merg de unu singur.

Cel mai tare mi’a placut azi a doua parte a drumului. Cam 9 kilometri am mers doar printre vita de vie, campuri de grau si mici umbre de copaci. A fost o zona cu dealuri line si in spate multi stancosi, nu foarte inalti. in mare parte nu era nimeni nici in fata, nici in spatele meu. A fost putin monoton, dar asta m’a fortat sa’mi gasesc ceva de gandit. Si ideea a fost sa ma gandesc la ce am facut in ultimii 10 ani in viata mea. Ideea e buna, doar ca nu a functionat pe moment. Poate mai incolo.

Am ajuns la hostel destul de repede si am fost vrajit din prima. Muzica clasica in surdina, voluntari foarte saritori, solutie pentru genunchii mei indurerati (gheata si o hidratare mai intensa), ce mai, un loc ca asta sa tot gasesti. Dupa o vreme a ajuns si restul gastii si ne’am bucurat de revedere. Eu am avut un pic de vreme sa mai scriu pe blog, restul s’au relaxat.

Seara a fost surprinzatir de buna si relaxanta, la povesti cu Salvador si Sebastian. Nu stiu de ce dar simt ca Salvador e foarte foarte ok si simt nevoia sa ma imprietenesc cu el. Parca nu la fel de mult cu Sebastian. Surpriza serii a fost Cerasela, o tipa din Bucuresti care a inceput Camino Aragones. E foarte fain sa poti vorbi in romana si de abia ne’am dat dusi la somn. A fost foarte faina seara, dupa prima parte mai singuratica.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 8 Estella

Am pornit de unu singur din Puente dela Reina fara sa’l astept pe Sebastian. Aveam din nou nevoie sa merg singur. Daca in zilele de dinainte mi’a prins foarte bine la moral mersul cu el, simteam ca inca o zi in plus ar fi fost prea mult. Asa ca ne’am dat intalnire la un hostel din Estella si ca ne rezervam unul altuia locul. Drumul a fost fara mari peripetii, cu exceptia durerilor de genunchi. Am avut mai toata ziua un peisaj larg in fata ochilor. In prima portiune am urcat si am vazut pana hat departe. Apoi a urmat coborarea si cu mici exceptii, am mers destul de drept.

Pe drum am gasit remediul pentru durerea mea de genunchi: sa merg cu spatele. Asa greutatea mea nu apasa pe rotula, ci pe tendoanele de la spate. Am folosit mai ales dupa ce mi’am uitat batul donat de Sebastian la biserica din (nu’mi amintesc acum numele). A fost biserica in care m’am recules pentru prima data de cand sunt pe drum. Mi’a prins foarte bine.

Probabil datorita acestei pauze m’am hotarat sa merg la celalalt hostel, la cel parohial. M’am gandit ca am sa ii dau de stire lui Sebastian si vi e si el acolo. Ma mai gandeam si sa merg cu vreo 7 kilometri in plus sa ma reintalnesc cu Salvador si Andrea si sa il fortez si pe Sebastian sa traga mai tare. Oricum, pana la urma mi’a fost cam greu catre sfarsitul drumului, am mai luat un Compeed pentru picioare, celalalt era pe terminate si m’am dus tinta la hostelul parohial.

Acest tip de hostel este de obicei finantat de biserica catolica si adesea functioneaza prin donatii. Asa era si acesta, se putea dormi, lua cina si micul dejun, iar la sfarsit donai cat credea de cuviinta. A fost un loc foarte primitor si m’am bucurat de gazduirea voluntarilor. Nu a fost nici pe departe atat de aglomerat pe cat ma asteptam, iar serviciile au fost foarte calde, in comparatie cu hostelurile municipale. Mi’as dori sa stau cat de des in altfel de locuri daca am de ales.

L’am anuntat prin SMS pe Sebastian de locul gasit si am asteptat sa ne intalnim. Dupa putina vreme ma suna si’mi spune ca mi’a rezervat loc la hkstelul celalalt. Eu i’am zis ca’l asteptam dincoace, ca i’am trimis mesaj. Cred. A s’ suparat pe mine si a ramas sa ne vedem peste o ora langa biserica. Dupa o ora m’am ridicat din pat ca sa ma intalnesc cu el. Nu stiu ce s’a intamplat, dar nu ne’am vazut, cu toate ca am dat tarcoale cam o ora zonei. M’am intors la hostel ca sa’mi continui somnul.

Dupa vreo ora s’a schimbat radical situatia: Sebastian era la hostelul municipal, cu Andrea si Salvador, mancau din paella promisa de Andrea. Am fost chemat sa ajung repede. Numai bine ca m’am ratacit si am dat ocolul aproape intregului centru pana sa’i gasesc. Foarte tare m’am bucurat si le’am propus sa mergem la slujba, ma simteam dator sa merg la biserica daca tot stau la hostelul parohial. Spre surprinderea mea au venit si Sebastian si Salvador. Salvador ne’a spus povestea lui cu accidentul. E luga si am sa o spun in alt loc.

Dupa slujba eu m’am dus spre hostelul meu iar restl spre ale lor. Urma sa inceapa cina la 8. A fost foarte buna mancarea, un fel specific Estellei, cu linte, cartofi si putina carne. Am petrecut seara la telefon, dorindu’mi ca toti cei dragi de acasa sa vada frumusetile pe care le vas eu.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 6 Zariquiegui

Pana la urma dimineata era pornit si Sebastian sa ramana in Pamplona. El avea o problema mai veche la genunchi care i’a revenit pe drumul spre Zubiri, in ultima parte de coborare. Asa ca s’a hotarat si el sa ia o zi de pauza. Eram linistiti, stiam ca nu puteam ramane in acelasi hostel de doua ori, dar mai era varianta cu hostelul german. Asa ca nu ne’am prea grabit noi spre el, aveam destula vreme pana la ora 12 cand se deschidea. Am trecut prin piata si mi’am luat niste banane. E faina piata din Pamplona, acelasi stil ca si Boqueria, dar mult mai micuta: peste, carne, fructe, lactate, care mai de care mai apetisante. Eu am luat bananele de la un mic magazin din afara pietii unde mi se pareau bananele mai coapte.

Am mers incet spre hostelul nemtesc si am asteptat vreo ora pe iarba. A fost fain, am povestit tot soiu, de ce mergem pe Camino, ce ne asteptam, cum o sa ne revenim daca luam o zi pauza, cat de fain o sa fie cand ajungem in Santiago. Pe la zece fara ceva Sebastian a zis ca putem sa mergem sa ne lasam bagajul la hostel pana ne cazam la 12. Si pac, surpriza: nu poti sta in acelasi oras doua zile la rand. Si ne’a cam trantit usa in nas neamtul de serviciu.

Momentul de dezamagire a fost destul de scurt, ne’am imbarbatat si am zis ca mergem pana la jumatatea distantei zilnice. Bagajul meu nu era foarte bine aranjat, era deja ora zece, dar partea buna era ca nu aveam de coborat, doar de urcat. Asa ca am pornit sa iesim din Pamplona. Pe la iesire din oras ne intalnim cu Max, germanul care a dormit in patul de deasupra mea in Ronscesvalles. Era descult, il omorau picioarele, nu mai avea cortul dupa el si se pare ca mai renuntase si la alte kilograme din cele 25. L’am intrebat unde merge si parea cam confuz. Se pare ca tocmai ce ajunsese cu busul din Zubiri.

L’am lasat sa caute hostelul din Pamplona si noi ne’am vazut de drum comentand despre cat de naspa e sa iei busul si ca ar fi cel mai urat lucru pe care l’am putea face. Sa iei busul ca pelerin pare, si mi se pare si mie, extrem de rusinos. Dar cine stie ce ma mai asteapta si pe mine… Am continuat sa urcam incet incet si zona rezidentiala prin care treceam ii parea foarte americana lui Sebastian. Erau multe case identice, frumos aranjate, ordonate, curate. Se vedea ca e un cartier bogat. Ne’am oprit ca sa luam ceva de mancare si am continuat sa urcam. Merita retinut ca trebuie cumparat ce ai nevoie cand gasesti, magazinele sunt rare si nu intodeauna bine aprovizionate.

A fost cam greu urcusul, la un moment dat panta a devenit abrupta si soarele era puternic. Cum am pornit mai tarziu, soarele ne’a ajuns din urma. Din fericire am ajuns in Zariquiegui, locul unde ne propusesem sa innoptam. Locul asta ar putea fi echivalentul unui catun pe steroizi: are nu mai mult de 50 de case, dar are o cladire pentru un soi de consiliu local, un parculet foarte dragut pentru copii, o biserica veche, un hostel si chiar si un vagabond. Nu exista bineinteles nici un magazin, dar in apropiere sunt eoliene, asa ca nu cred ca au probleme cu curentul.

Prima senzatie in hostel a fost una de respingere categorica. Era plin de musculite mici, dar inofensive si mie mi’a intrat in cap ca sunt plosnite in hostelul asta. De unde mi’a venit asta, nu pot spune, dar eram foarte agitat, mi se parea ca ma mananca tot corpul, ma scarpinam intr’una. Pana la urma Sebastian a reusit sa ma linisteasca si mi’am dat seama ca era prea tarziu ca sa mai mergem altundeva, plus ca genunchii inca ne dureau si ar fi trebuit sa coboram mult. Dar am facut un dush si m’am barbierit, in solidaritate cu Sebastian. Toata ziua l’am batut la cap sa mai renunte la ceva din bagajul lui de 12, 13 kile. Pana la urma a renuntat la ustensilele de barbierit, in timp ce eu mi’am pus intr’o punga pantalonii de ploaie, singurul tricou de bumbac, o pereche de chiloti si, cea de care m’am despartit cel mai greu, dar care avea un sfert de kil, o bluza de bumbac verde cu dungi galbene. Nu am vrut sa le las insa acolo, asa ca le’am pus la loc in rucsac.

Am coborat in sufragerie si am inceput sa fac ceai oricui dorea. Aveam un pachet de ceai de menta din care mai beam cateodata cate un plic, dar eram tare dornic sa nu beau ceai de unu singur. Asa am ajuns sa ne imprietenim cu Andreea and Salvador. Si sa gatim impreuna. Andreea e din Argentina, dar de 13 ani traieste in Barcelona. Salvador e din Gran Canaria si e extrem de amuzant, chiar daca nu prea vorbeste engleza. Dupa masa am iesit in “oras”, am urcat pana la parculetul copiilor si ne’am distrat super tare in timp ce priveam apusul. Salvador stie sa imite diverse accente spaniole, si chiar si daca nu ai habar de ele, e atat de expresiv incat reuseste sa le caricaturizeze foarte clar.

A fost o seara care s’a sfarsit mult mai bine decat ma asteptam. Toata ziua a fost cu totul altfel decat parea de la un moment la altul. Ne asteptam sa ramanem in Pamplona, dar am pornit la drum, ma asteptam sa fie nasol la hostel, dar a fost excelent, credeam ca voi avea besici, dar n’am avut, credeam ca nu mai pot, dar am putut. La sfarsit eram tare bucuros ca totusi nu am stat o zi intreaga sa’mi plang de mila pentru rani imaginare. A fost una din cele mai clare lectii ca nu faci ce vrei tu, ajungi sa faci ce ti se intampla.