Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 6 Zariquiegui

Pana la urma dimineata era pornit si Sebastian sa ramana in Pamplona. El avea o problema mai veche la genunchi care i’a revenit pe drumul spre Zubiri, in ultima parte de coborare. Asa ca s’a hotarat si el sa ia o zi de pauza. Eram linistiti, stiam ca nu puteam ramane in acelasi hostel de doua ori, dar mai era varianta cu hostelul german. Asa ca nu ne’am prea grabit noi spre el, aveam destula vreme pana la ora 12 cand se deschidea. Am trecut prin piata si mi’am luat niste banane. E faina piata din Pamplona, acelasi stil ca si Boqueria, dar mult mai micuta: peste, carne, fructe, lactate, care mai de care mai apetisante. Eu am luat bananele de la un mic magazin din afara pietii unde mi se pareau bananele mai coapte.

Am mers incet spre hostelul nemtesc si am asteptat vreo ora pe iarba. A fost fain, am povestit tot soiu, de ce mergem pe Camino, ce ne asteptam, cum o sa ne revenim daca luam o zi pauza, cat de fain o sa fie cand ajungem in Santiago. Pe la zece fara ceva Sebastian a zis ca putem sa mergem sa ne lasam bagajul la hostel pana ne cazam la 12. Si pac, surpriza: nu poti sta in acelasi oras doua zile la rand. Si ne’a cam trantit usa in nas neamtul de serviciu.

Momentul de dezamagire a fost destul de scurt, ne’am imbarbatat si am zis ca mergem pana la jumatatea distantei zilnice. Bagajul meu nu era foarte bine aranjat, era deja ora zece, dar partea buna era ca nu aveam de coborat, doar de urcat. Asa ca am pornit sa iesim din Pamplona. Pe la iesire din oras ne intalnim cu Max, germanul care a dormit in patul de deasupra mea in Ronscesvalles. Era descult, il omorau picioarele, nu mai avea cortul dupa el si se pare ca mai renuntase si la alte kilograme din cele 25. L’am intrebat unde merge si parea cam confuz. Se pare ca tocmai ce ajunsese cu busul din Zubiri.

L’am lasat sa caute hostelul din Pamplona si noi ne’am vazut de drum comentand despre cat de naspa e sa iei busul si ca ar fi cel mai urat lucru pe care l’am putea face. Sa iei busul ca pelerin pare, si mi se pare si mie, extrem de rusinos. Dar cine stie ce ma mai asteapta si pe mine… Am continuat sa urcam incet incet si zona rezidentiala prin care treceam ii parea foarte americana lui Sebastian. Erau multe case identice, frumos aranjate, ordonate, curate. Se vedea ca e un cartier bogat. Ne’am oprit ca sa luam ceva de mancare si am continuat sa urcam. Merita retinut ca trebuie cumparat ce ai nevoie cand gasesti, magazinele sunt rare si nu intodeauna bine aprovizionate.

A fost cam greu urcusul, la un moment dat panta a devenit abrupta si soarele era puternic. Cum am pornit mai tarziu, soarele ne’a ajuns din urma. Din fericire am ajuns in Zariquiegui, locul unde ne propusesem sa innoptam. Locul asta ar putea fi echivalentul unui catun pe steroizi: are nu mai mult de 50 de case, dar are o cladire pentru un soi de consiliu local, un parculet foarte dragut pentru copii, o biserica veche, un hostel si chiar si un vagabond. Nu exista bineinteles nici un magazin, dar in apropiere sunt eoliene, asa ca nu cred ca au probleme cu curentul.

Prima senzatie in hostel a fost una de respingere categorica. Era plin de musculite mici, dar inofensive si mie mi’a intrat in cap ca sunt plosnite in hostelul asta. De unde mi’a venit asta, nu pot spune, dar eram foarte agitat, mi se parea ca ma mananca tot corpul, ma scarpinam intr’una. Pana la urma Sebastian a reusit sa ma linisteasca si mi’am dat seama ca era prea tarziu ca sa mai mergem altundeva, plus ca genunchii inca ne dureau si ar fi trebuit sa coboram mult. Dar am facut un dush si m’am barbierit, in solidaritate cu Sebastian. Toata ziua l’am batut la cap sa mai renunte la ceva din bagajul lui de 12, 13 kile. Pana la urma a renuntat la ustensilele de barbierit, in timp ce eu mi’am pus intr’o punga pantalonii de ploaie, singurul tricou de bumbac, o pereche de chiloti si, cea de care m’am despartit cel mai greu, dar care avea un sfert de kil, o bluza de bumbac verde cu dungi galbene. Nu am vrut sa le las insa acolo, asa ca le’am pus la loc in rucsac.

Am coborat in sufragerie si am inceput sa fac ceai oricui dorea. Aveam un pachet de ceai de menta din care mai beam cateodata cate un plic, dar eram tare dornic sa nu beau ceai de unu singur. Asa am ajuns sa ne imprietenim cu Andreea and Salvador. Si sa gatim impreuna. Andreea e din Argentina, dar de 13 ani traieste in Barcelona. Salvador e din Gran Canaria si e extrem de amuzant, chiar daca nu prea vorbeste engleza. Dupa masa am iesit in “oras”, am urcat pana la parculetul copiilor si ne’am distrat super tare in timp ce priveam apusul. Salvador stie sa imite diverse accente spaniole, si chiar si daca nu ai habar de ele, e atat de expresiv incat reuseste sa le caricaturizeze foarte clar.

A fost o seara care s’a sfarsit mult mai bine decat ma asteptam. Toata ziua a fost cu totul altfel decat parea de la un moment la altul. Ne asteptam sa ramanem in Pamplona, dar am pornit la drum, ma asteptam sa fie nasol la hostel, dar a fost excelent, credeam ca voi avea besici, dar n’am avut, credeam ca nu mai pot, dar am putut. La sfarsit eram tare bucuros ca totusi nu am stat o zi intreaga sa’mi plang de mila pentru rani imaginare. A fost una din cele mai clare lectii ca nu faci ce vrei tu, ajungi sa faci ce ti se intampla.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 5 Pamplona

Am pornit ultimul din camera mea dimineata, pana m’am macanit sa’mi fac bagajul. Aveam o bagheta care ma cam incurca asa ca am luat cam o treime din ea si restul am lasat’o acolo. Prima data am trecut cam greu podul pe care venisem, un pod medieval din piatra care greu ar fi daramat. Am trecut cu dificultati pentru ca si cea mai mica panta imi producea dureri. Drumul a inceput cu o zona industriala neasteptata, pana atunci nu banuiam ca ar fi putut fi urma de poluare prin zona. A continuat cu un urcus si bineinteles cu un coboras. Noroc cu batul, dar tot m’am cam chinuit cu coborarile. A fost o portiune destul de lunga cu suisuri si coborasuri, pana cand am dat din nou de Laci si Sebastian, care’si racorea picioarele in rau. Eu eram intr’un ritm bun asa ca i’am lasat sa’si vada de pauza.

Drumul a continuat foarte fain pe langa malul raului si m’a relaxat bine de tot. Era un soi de rezervatie/parc cu ciresi si alti fructiferi care cresteau in voia lor. Nu lipseau nici lanurile de grau, aproape in parg. Am traversat autostrada printr’un tunel special facut pentru cei care se plimba si am dat peste un deal arid si foarte insorit. A fost o zi cam torida, iar dealul asta a fost cam dificil, cu un drum cam denivelat. Dar dupa el a urmat o zona umbrita de copacii de pe marginea drumului, asa ca mi’am mai revenit un pic.

Pana la urma am ajuns in apropiere de Pamplona. A fost mare trecerea, mi’a luat o vreme pana sa ma prind ca nu trebuie sa salut pe toata lumea. A fost primul contact cu civilizatia dupa cateva zile de semisalbaticie. Dar m’am obisnuit destul de repede la ritmul orasului. Dupa o vreme de mers de’a lungul raului m’am bucurat tare sa’i vad pe Sebastian si pe Laci din nou. Am pornit impreuna spre hostelul german despre care citise Sebastian ca ar fi nemaipomenit.

Ne’am adaptat din mers modul de orientare prin oras si am ajuns pana la urma la refugiul dorit. Gazdele au fost foarte de treaba si ne’au spus ca hostelul oficial este nou, in conditii bune si are bucatarie, un aspect care devenise important. Asa ca am pornit usurel spre Jesus y Maria. Cu mici impiedicari in orientare am reusit sa ajungem si la acesta si chiar s’a meritat.

Ne era tuturor o foame de pelerin hamesit asa ca i’am carat repede dupa mine la piata, eu m’am mai plimbat prin zona asa ca m’am orientat corect. A urmat un dezmat de cumparaturi, cum numai oamenii flamanzi sunt in stare sa faca. Am luat mancare cam de 30 de euro: ulei de masline, juma de kil de sunca, oua, un vin bun, cola, rosii cherry si salata verde. Ne’am distrat bine in bucatarie, am facut o omleta din 11 oua, 400 de grame de “speck”, o salata gigantica. Laci era cel mai fericit dintre noi toti, el era saracul in mare suferinta, dar tot a taiat niste usturoi si rupt niste salata. Era foarte multumit ca poate manca o masa copioasa, nu un meniu pentru pelerini care e prea putin pentru o jumatate de zi de mers.

Dupa masa ne’am spalat hainele impreuna si le’am pus la uscat in masinaria care vorbea doar spaniola. Pana la urma am reusit sa o cacem sa vorbeasca englez si sa ne uste hainele sintetice. In tot acest timp eu eram cam panicat, ma dureau genunchii si inceouse sa mi se roseasca calcaiele si cam amenintau sa dea in besici. M’am tot gandit serios si mi se parea a surd sa incep sa am probleme cu besicile asa de devreme, asa ca m’am hotarat sa iau o zi pauza. Am cam tras si de Laci si Sebastian sa faca la fel, dar nu erau foarte convinsi. Sebastian avea un muschi cam intins, iar Laci avea mari probleme cu genunchii. Eu m’am panicat, eram foarte speriat de durerea de genunchi si de necrutatoarele besici.

Mi’am luat Compeed, o solutie pentru picioarele jenate de incaltaminte. Chiar daca Sebastian insista ca trebuie sa folosesc crema doar in timp ce merg, eu am inceput sa dau cu ea pe picior chiar daca nu ar fi avut efect. Aveam nevoie sa simt ca fac ceva ca sa nu se inrautateasca situatia. Crema si o zi de pauza, eram convins ca de asta am nevoie.

Cumva am ajuns pana la El Corte Ingles unde mi’am reincarcat cartela de Vodafone. Mi’am consumat cumva tot creditul folosind doar internetul. Sebastian si’a facut si el cumparaturi si ne’am intors la hostel. Eu eram hotarat sa mai raman o zi in Pamplona, chiar si singur. Am adormit mai linistit stiind ca nu trebuia sa merg a doua zi pe jos. A fost prima zi naspa de pe drum, in care m’am panicat tare.

Categories
spanialapas

spanialapas Ziua 2 Saint Jean Pied de Port

In sfarsit am ajuns la inceput. E ora 10 seara si e o liniste de mormant in camera. De fapt aproape. John si Seth, cei doi americani cu care am venit de la Roncesvalles misuna prin bagaje si ii irita pe ceilalti doi locatari care incearca sa adoarma cat mai repede. Nu ma mir, la ce zi ne asteapta maine!

Mi s’a facut frica, drumul de la Pamplona pana in Roncevalles parea ca dureaza o vesnicie, plus ca tot urcam si nu se mai termina. Pentru prima data mi’am dat seama cat de departe merg. Si ma gandeam sa nu intind coarda prea tare, sa raman eu in Roncesvalles daca nu se aduna destui ca sa se umple taxiul. M’a mai speriat si un nenea cu bicicleta care stia suficienta engleza cat sa’mi spuna ca el nu ar curajul, e o portiune “strong”. Si era in forma, parea ca foloseste des bicicleta cu care a venit.

Dar cand am ajuns la biroul de primire a pelerinilor, m’am linistit ca prin minune. Erau foarte simpatici domnii francezi, se mirau ca sunt din Romania, se pare ca sunt singurul saptamana asta. Am vorbit un pic in franceza si se pare ca nu e chiar atat de ruginita pe cat imi aminteam.

Ne’am cazat la un alt hostel decat cel oficial, la care nu mai sunt locuri. Chiar daca de la biroul pelegrinilor ne’au spus ca e 10 Euro, fara mic dejun, i’am platit madamei 12. Camera e foarte ok, iar patul confortabil.

Pana sa ajung aici insa a fost o zi care a trecut cam greu. Chiar daca m’am trezit usor si devreme, am prins trenul cu un pic de emotii. Am ajuns totusi cu 20 de minute mai devreme, fara sa stiu insa cand am pornit de cat timp am nevoie. Dimineata pe malul Ebro’ului a fost superba, am inceput sa ascult podcastul “Ora de jazz” de la RFI si mi’am ales din lista “Sketches of Spain”, albumul lui Miles Davis. A fost asa de frumos, mi se parea ca viata mea a luat amploare cu soundtrackul asta in urechi.

Gara din Zaragoza m’a impresionat. A fost prima gara din cate imi amintesc care nu mi s’a parut jegoasa, ba dimpotriva. Gara e o camera imensa, fara nici o bariera vizuala intre peroane sau intre privirea ta si tavan. Nu stiu de unde au spaniolii asemenea inspiratie, dar reusesc sa dea spatiilor grandoare parca fara efort. A fost si prima gara in care mi’a fost scanat bagajul, amintindu’mi ca urmarile bombei din Madrid nu au trecut fara urme. Pe peron erau de asemenea politisti vigilenti, dar parca nici nu ai fi avut ce sa faci cu o bomba intr’un spatiu atat de aerisit, atat de larg.

In Pamplona am decis sa nu iau eu direct busul care mergea la statia de autobuze, si bine am facut. M’am plimbat agale, putin confuz, pana cand am dat de citadela si de acolo a fost simplu. Pamplona e cunoscut mai ales pentru celebra fuga din fata taurilor pe stradutele inguste din centrul vechi. Dar are multe zone foarte pitoresti. Am incercat sa surprind unele cu aparatul telefonului.

Am reusit sa’mi activez optiunea pentru internet nelimitat, singura problema e ca Vodafone ES nu are semnal inFranta. Chiar, am ajuns prima data in Franta! Si Saint Jean Pied de Port cam seamana cu satucele de’a lungul Turului Frantei! E foarte cochet aici. M’a prins frica azi ca am ajuns prea in mijlocul nicaierului, dar e asa de frumos ca am prins repede curajul la loc.Am facut o tura inainte sa ma intalnesc cu John si Seth, sa mananc si eu alaturi de ei, in jurul citadelei. Cel mai tare mi’a placut cand am vrajit o mierla, eram singur si am inceput sa’i fluier. Nu s’a speriat de mine si se tot invartea in jurul meu cu niste rame in gura. I’o fi placut ce’am avut de fluierat. Am avut un prim moment de plimbat de placere, prin natura, si m’a incarcat foarte tare de energie. Atat de tare ca a trecut ceva vreme si nu am mai gasit de mancare A, si am si eu o scoica agatata la bagaj, sa ma recunoasca lumea ca sunt pelerin. Incepe sa’mi fie draga. No, una peste alta a fost inca o zi superba.
20110611-054656.jpg20110611-054710.jpg20110611-054733.jpg20110611-054747.jpg20110611-054816.jpg20110611-054835.jpg20110611-054853.jpg20110611-054906.jpg20110611-054929.jpg

20110611-055035.jpg

20110611-055015.jpg

20110611-055111.jpg