Tag Archives: Salvador

spanialapas Ziua 19 Carrion de los Condes

Inca o zi prin meseta. De data asta am pornit pe la vreo 5 si un sfert, ca sa evitam caldura ucigatoare. Ne’a asteptat un drum lung de 24 de kilometri pe care l’am terminat pe la ora 11 jumatate. Prima parte a fost ca de obicei in ultimele zile, cam inceata. Imi ia o vreme pana mi se incalzesc genunchii, cam doua ore. Am mers de’a lungul unui canal de irigatii faimos in Castillia, probabil e si vechi. Dupa vreo ora jumate de mers am luat o pauza cu Salvador pentru micul dejun si am intrat apoi in Fromista. Fromista pare a fi o comuna destul de mare, e unul dintre putinele locuri in care am vazut o gara.

Am continuat apoi de’a lungul unui drum care ne arata kilometrii pana la destinatia finala, Carrion de los Condes. A inceput nummaratoarea de la 18 kilometri. A fost interesant sa vad permanent cata distanta mai am de mers si m’a si demoralizat, la inceput, cand vedeam cat de incet merg, dar m’a si motivat pe ultimii 3 kilometri sa nu iau pauza. Pe drum, cand mai aveam cam 12 kilometri, am gasit o saltea gonflabila lasata de cineva in urma. Salvador m’a convins sa o iau, ne faceam planuri sa dormim sub cerul liber daca ar fi fost vreme buna. M’a incetinit foarte mult insa, simteam ca e mai mare presiune pe picioare asa ca mi’am schimbat incaltamintea cu Crocsii. A fost mai bine, dar parca simteam greutatea in spate si m’am hotarat sa o trimit prin posta acasa, daca nu ar fi fost prea scumpa. Parea de calitate.

Cand mai aveam vreo 6 kilometri am luat o pauza si am mancat un mar. Ultima apa pe care am luat’o avea un gust rau, asa ca n’am baut prea multa din ea. M’am hotarat sa merg pana la mijlocul distantei si sa iau o pauza, dar pana la urma am ajuns dintr’un sut la destinatie. Eram atat de satul de saltea, incat m’am dus direct la posta, lasandu’mi bagajul cu Salvador. Sunt multumit, vorbesc destula spaniola cat sa intreb si sa inteleg unde e posta si unde pot reincarca o cartela Vodafone. La posta am decis sa trimit salteaua de 1,1 kilograme la Santiago, decat in Romania, era de 4 ori mai ieftin. Apoi am reusit sa’mi incarc cartela si am mai prins curaj. Cand am ajuns in fata hostelului, am vazut prima oara oameni stand la coada. Multi au ajuns inainte de ora 12, asa ca s’au pus pe asteptat.

Hoatelul e primul pe care’l vad gospodarit de calugarite. Si atmosfera a fost foarte faina. Primul lucru care m’a surprins a fost ca toate erau foarte tinere si zambitoare. Si nu erau doar in cladirea hostelului, ci stateau in micul parculet din fata si cantau la chitara. Si cantau fain. Nici urma de atmosfera sumbra, medievala, cu autopedepsiri & shit. La intrarea in hostel pana iti puneau stampila pe credential te serveau cu ceai si in general te faceau sa te simti foarte binevenit. Ne’am bucurat si mai tare cand am vazut bucataria.

Ce a urmat a fost un dezmat gastronomic cum ne este dat mai rar. Pentru ca Magda, Zsuzsa si Cristina au stat la povesti cu Salvador, am decis sa gatim impreuna. Ni s’au alaturat si Sebastian, Eduardo, mexicanul, si Pu, coreeanca. Am mers la Dia, un supermarket serios si am luat mancare si pentru pranz si pentru cina. Iar eu m’am aprovizionat bine pentru urmatoarele 3 zile cand se pare ca va fi tare greu de gasit mancare. Mi’am luat chiar si ciocolata, cred ca pentru prima data de cand sunt aici. Potopul de mancare a constat in orez, cartofi prajiti, ochiuri, salsa, paine, salata, banane prajite, portocale cu budinca de vanilie si scortisoara pentru desert. Am avut vin, bere si sucuri, iar cat timp am infulecat am fost toti foarte tacuti, semn ca eram foarte incantati. Bineinteles ca a fost un pranz de neuitat, cel putin pentru mine.

Dupamasa a continuat cu mine incercand sa dorm, nu inainte de a trimite ganduri bune catre casa. A fost greu, cred ca doar vreo jumatate de ora am reusit, era foarte foarte cald si la un moment dat m’am trezit tot leoarca. M’am dus in biserica sa ma racoresc, unde am avut senzatia ca oamenii aveau nevoie in evul mediu sa’si construiasca pesteri. Mi s’a parut ca biserica masiva de piatra, in care dupa 5, 6 metri nu mai simteai dogoarea soarelui, nu avea alt rol decat acela de a fi o pestera, cu temperatura constanta indiferent de ce se intampla afara. Partea religioasa a cladirii mi se parea total secundara. Ciudat.

M’am intors in hostel taman la timp sa prind programul artistic al calugaritelor. Erau de fapt doar 5 din cele 25 de la o manastire din apropiere si toate se dedicau pelerinilor, pentru a le face viata mai usoara. A fost foarte fain, timp de vreo jumatate de ora ne’au cantat Guantaramera, cantece mexicane, flamengo cat sa ne danseze o tanara din sat si au invitat si pe pelerinii talentati sa participe. Polonezul a cantat si mimat ceva foarte distractiv. Apoi ni s’au spus vorbe de incurajare si am fost binecuvantati. Era foarte greu sa nu fi emotionat, iar unora chiar le’au dat lacrimile. Eu ma tot uitam la vorbele scrise pe un biletel galben, “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” si parca avea un sens cu totul aparte Calea. Calugaritele augustine au reusit sa ne transmita tuturor energia lor atat de pozitiva. Sa nu uit: mi’a placut foarte tare ca era un grup de tineri din sat care se pare ca petrec mult timp in compania lor, adolescenti foarte veseli si plini de viata. Si era si o batranica de vreo 75 de ani care ne’a cantat vreo doua strofe din cantece mai vechi probabil. A fost foarte draguta, inainte sa termine ultima strofa, a trebuit sa ia o mica pauza ca sa respire.

Seara s’a incheiat spectaculos: am gustat din pastele facute de Piedro, foarte simple si foarte iuti, iar apoi am mancat cea mai fabuloasa cina, jambon cu melon, sunca cu pepene. A fost o zi foarte reusita si m’am simtit rasfatat.

spanialapas Ziua 18 Bocadilla del Camino

Dupa un mic dejun cu biscuiti si lapte cu cacao, am pornit. A fost destul de greu sa pornesc, m’am trezit greu pentru ca nu dormisem in dupaamiaza precedenta, asa ca doar pe la o fara un sfert eram pe drum. M’am bucurat ca nu am fortat sa ajung in satul urmator, nu mi’a lasat o impresie prea buna, cu toate ca are mai multe monumente de vizitat decat altele, inclusiv un castru medieval, cred. Dupa ce am iesit din sat a urmat un deal destul de serios, iar in varful lui am luat prima pauza. A fost un moment fain, o tipa tocmai canta ceva la fluier cand am ajuns. M’am odihnit bine si am mers mai departe. Am mers destul de repede prin campie, pana cand am ajuns la o mica oaza, langa o fantana. Aici m’am intalnit cu Sebastian, coreanca si mexicanul, al caror nume evident nu le stiu.

Dupa ce m’am hidratat bine, am mers increzator mai departe, eram deja cam pe la mijlocul drumului. Iar a urmat o campie, intrerupta de un rau si un mic sat. Dupa el, muulta campie cu diverse plantatii, irigate bine. Se pare ca este un canal de irigatii pe langa care vom merge maine in paralel. Dar si zone nesfarsite de grau. Se pare ca zona prin care trecem este granarul Spaniei si ca cei de la Kellog’s si alte multinationale sunt clientii principali. A mai urcat un mic deal in varful caruia era o mica padurice de pini si am luat ultima pauza. Am mai baut din apa si am prins curaj vazand niste cladiri in departare. Ultima etapa a drumului avea 6 kilometri fara nici un sat pe drum, asa ca m’am gandit ca sunt aproape. Dupa ce am coborat cu atentie, sa nu’mi solicit genunchii, m’am uitat la ceas, era 12:34, si mi’am spus ca ajung cam in jumatate de ora in sat. Si cam asa a fost. Ma bucur ca am invatat sa apreciez distantele in minute. Am prins un loc la hostelul municipal si am picat in pat. Somn intens pana pe la 4.

Dupa ce m’am trezit am mancat un bocadillo si am mai povestit cu Sebastian si mexicanul. Apoi mi’am spalat hainele si am facut un dus, am mai povestit cu Kimbeley, din San Franslcisco si m’am ferit cum am putut de caldura care a fost ucigatoare. A fost atat de cald inca de la ora 9, incat pe la ora 1 cand am ajuns nu mai eram bun de nimic. Asa ca ne’am decis cu Salvador sa mergem maine de dimineata, de pe la 4 jumate inspre urmatoarea destinatie, care e la doar 25 de kilometri.

Partea buna a zilei a fost ca m’am intalnit cu un portughez care merge in directia cealalta si mi’a dat niste sfaturi foarte bune. Primul e ca daca vreau sa merg in Portugalia cu stopul, sa le spun camionagiilor ca merg spre Fatima. Apoi mi’a dat adresa unei retele de youth hosteluri prin care ma pot caza in jur de 10 euro pe noapte in Portugalia. Si mi’a spus numele unui oras in apropiere de Porto care e un fel de Venetie portugheza. Tot povestind l’am convins si pe Salvador sa vina cu mine, asa ca vom vizita probabil Portugalia impreuna. El m’a convins sa luam un cort in Leon.

Dupa masa a fost cam plicticoasa, extrem de calda si fara prea multe optiuni. Am inceput sa simt meseta, zilele sunt foarte toride, dar imi face mare placere sa imi testez rezistenta. Daca beau destula apa si folosesc destula crema de protectie solara, e destul de usor de mers mult, e foarte drept si fara variatii drumul. E interesant cum fiecare adiere mica de vant sau orice varf de umbra iti poate da energie sa mergi mai departe. Si tocmai monotonia drumului face ca stropii de la masinile de irigat sau cateva acorduri la unfluier sa fie un eveniment. Imi place saracia de evenimente si senzatia asta ca as putea sa merg oricat fara sa ma opresc. Sper sa fie la fel in continuare.

spanialapas Ziua 17 San Anton

Cand am iesit din hostel, pe la 6 si ceva, tinerii din Burgos inca mai petreceau. Orasul arata ca dupa o petrecere desantata, cu balti de urina, sticle sparte, balti de voma, confeti. Si multi inca mai aveau chef de distractie. Se pare ca sfantul Ioan Botezatorul e un bun motiv de “huerga”. Salvador a coborat insotit de Zsuzsa si o spanioloaica care dorea sa mergem impreuna. Eu nu aveam defel chef de mers in grup asa ca le’am facut semn sa mearga inainte.

Am iesit din Burgos mult mai bland decat am intrat, dupa vreo 2 kilometri eram deja prin camp. Mi’am gasit ritmul meu destul de rapid, chiar daca ma dureau un pic genunchii. M’am intalnit cu Salvador dupa o vreme, el se oprise pentru o cafea inainte sa iasa din oras. Ritmul sau era inca prea rapid, asa ca l’am lasat sa se grabeasca. O buna bucata am mers fara sa fie nimeni in fata mea si am mers destul de calm prima treime a drumului. Apoi am luat o mica pauza, la o fantana de pe drum, soarele incepea sa fie puternic. Se anuntau 33 de grade si urma sa intru in meseta castiliana, una dintre regiunile toride ale Spaniei. Am ajuns in urmatorul sat unde ma astepta Salvador. A luat o pauza lunga, de masa si oblajit vreo doua besici noi asa ca am continuat destul de repede sa mergem prin caldura crescanda. Mai aveam cam 11 kilometri pana in Hontaras, si era deja ora 11. Am mers destul de repede si fara multe pauze, dar caldura crestea de la un moment la altul. Pe cand am ajuns in Hontaras, eram cam terminati amandoi. Cu toata caldura, eu aveam inca chef sa merg, dar dupa ompauza lunga. Era deja ora 2 si caldura era insuportabila. Am mancat cate un bocadillo si ne’am linistit pentru ultima parte a zilei, doream sa ajungem la hostelul de la San Anton.

Am stat la umbra motaind cam vreo ora, asteptand sa se linisteasca soarele. Dupa o vreme Salvador s’a razgandit. In San Anton, la 6 kilometri departare, erau 12 locuri pentru dormit si ii era teama ca nu vom gasi loc. Asa ca el s’a decis sa ramana in Hontaras. Eu nu stiu de ce simteam nevoia sa merg mai departe, chiar daca facusem deja 31 de kilometri. Si nu aveam deloc chef sa ma intorc din drum si sa petrec iar timpul cu Sebastian si cu altii. Aveam chef de un loc mai mic si mai linistit. Asa ca impotriva ingrijorarii lui Salvador, la ora 4, pe o caldura inca serioasa, m’am pornit singur spre San Anton. Aveam sticla plina cu apa si stiam ca am de mers cam o ora, o ora jumate.

Am ajuns intr’o ora, cu un ritm foarte rapid si pauza doar de baut apa. Soarele era puternic si daca ma opream simteam dogoarea. Noroc ca mai batea vantul, altfel ar fi fost tare greu. Nu’mi era de caldura, cat de razele soarelui pe pielea mea. In fine, la un moment dat am vazut ceva cladire si m’am linistit. Pana in momentul acela imi tot verificam ceasul incercand sa calculez cat mai am de mers.

A foat una dintre cele mai bune decizii pe care am luat’o pana acum. Mai erau doar 2 pelerini, Urvin (?), norvegianca cu care am vorbit un pic in Santo Domingo de La Calzada si Benjamin, francezul nebun care facuse 46 de kilometri in ziua cand am ajuns in Belorado. Hospitaliero era o doamna mega draguta. Si cam in mare majoritate din restul dupa amiezii am fost doar noi.

Dar de falt locul este cu totul special in San Anton. O fosta manastire din care au ramas doar ruinele, este in mijlocul nicaieruia, avand vecin doar o gospadarie. Ruinele sunt fabuloase, cu rozete fara vitralii, arce gotice gigantice, multi pereti intacti, dar nici urma de tavan. E locul cel mai special in care am innoptat pana acum. Tanti ne’a facut de mancare, ne’a pregatit micul dejun, ne’a desfacut vinul si a plecat in sat la ceva sarbatoare, scuzandu’se ca nu poate ramane cu noi. Asa ca am ramas noi trei stapani pe ruine, cu mancare, vin, fructe, lumanari si dus rece, fara curent defel. A fost foarte intim si fain, Benjamin ne’a povestit cum a vizitat vreo 30 de tari din salariul lui de chelner la un restaurant din Paris, cum i’a servit pe Brad Pitt si Angelina Jolie si multe alte celebretitati (Owen Wilson, Cantona sau Shaggy). Urvin (?) e extrem de finuta, e pastor luteran si emana multa caldura si bunatate. Am fost o companie placuta unii altora si ne’am bucurat tare de oaza de liniste nesperata de pe drum. A fost o seara aproape magica.