Tag Archives: Saint Jean Pied de Port

spanialapas – Prezentare “A very Personal Journey to the End of the World”

In luna August 2011 am făcut o prezentare in cadrul proiectului “C.A.R.E. throught volunteering – close, aware, responsible, engaged together” despre experiența mea din Spania pe Camino Frances. Cum urmează să fac o nouă prezentare, dar dintr-o perspectivă mai degrabă antropologică și puțin mai analitică, am aruncat un ochi peste prezentarea veche. Și m-am gândit să o adaug aici. Prezentare  – fisier PDF 17 MB.

spanialapas Ziua 3 Ronscesvalles

Prima zi de mers propriu zisa a inceput de unde imi doream sa inceapa de fapt, de pe versantul francez al Pirineilor. Dupa o noapte destul de linistita in dubiosul hostel in care am dormit, am pornit impreuna cu John si Seth si coreeanul din patul alatuat mie sa gasim magazinul care se deschide la ora 7. Prin Saint Jean Pied de Port nu am gasit nimic altceva deschis decat o brutarie si o patiserie. Ne’am innarmat cu croissante si am pornit la drum. Coreeanul mai avea neviie de un ghid, asa ca a ramas in urma noastra, iar eu mi’am dat seama ca cei doi au acelasi ritm cu mine, dar pasul mult mai mare, fiind mai inalti. Asa ca le’am propus sa mearga in ritmul lor, fara sa ma astepte. Asa ca de destul de devreme am mers in ritmul meu si de unu singur.

Prima parte a traseului a fost foarte abrupta. Am urcat cam 800 de metri in vreo 10 kilometri. Nu a fost prea greu insa, eram bine odihnit, entusiast, cu chef de duca. Pe drum am fost cucerit de peisaj, era o plimbare la munte in toata regula. Din spate au inceput sa se auda talange de oi si dupa o vreme m’au depasit. Oile franceze/spaniole sunt cu capul negru si berbecii au coarne lungi si putin rasucite. La un moment dat m’am oprit sa’mi aerisesc picioarele si m’a depasit turma. Multa vreme am mers in urma ei si inainte de a ajunge la unul dintre punctele importante de pe traseu am reusit sa trec de ea.

Am ajuns la statuia Sfintei Maria unde se pare ca lumea isi lasa dorintele sub cele mai diverse forme. Unii au lasat o minge de golf, altii o masinuta, dar majoritatea semnelor erau fotografii sau pietre. Se pare ca pietrele sunt cea mai raspandinta forma de marcare a trecerii cuiva. Am vazut multe gramezi de pietre la intersectii sau inainte de cate o curba.

In varful muntelui am vazut multe minilunatii: cai care stateau lenes in iarba de parca’ar fi fost caini, vulturi multi care se roteau impasibil foarte aproape de trecatori, multe turme de oi raspandite pe vai abrupte si herghelii intregi de cai pasnici. Se pare ca si poneii sunt destul de raspanditi, mai mult ca animale de companie, ma indoiesc ca ii pune cineva la munca. Tot in varful muntelui era un cuplu care’ti ura drum bun si’ti punea ultima stampila din Franta. Erau draguti.

Dupa varf a venit valea care a fost destul de blanda. Am mers multa vreme singur prin padure si in ritmul meu, depasind si fiind depasit din cand in cand. Padurile sunt pline pline de pasari de tot soiu si fiecare canta de mama focului. Ti’e mai mare dragu sa te plimbi, mai ales dupa ce stii ca ai trecut de urcus. Dupa o vreme m’am apropiat de Roncesvalles si am intalnit multe fete cunoscute in fata unei vai abrupte. Cei de la centru de informare din SJPdeP ne atentionasera sa nu o luam pe panta abrupta, prin padure, pentru ca e foarte periculos si ca a plouat, deci e pericol de alunecare. Dar eu eram ferm convins ca partea aceea a ramas in urma, ca a fost padurea prin care tocmai trecusem, asa a m’am luat dupa altii si am inceput sa cobor.

A fost cea mai mare greseala pe care as fi putut sa o fac. Nu aveam nimic de sprijin si era o panta foarte abrupta. Am simtit si ca picioarele incep sa’si ceara libertatea, asa ca am renuntat la perechea de mers si am luat crocsii. A fost mai bine pentru talpi, dar nu m’a ajutat cu nimic la genuchi, care au inceput sa ma doara destul de repede. Nu aveam alta cale, sau credeam ca nu am alta cale, asa ca am continuat sa cobor. A fost cea mai grea portiune, mult mai grea decat urcatul muntelui, pentru ca nu aveam nici o metoda sa’mi menajez genunchii.

Am fost foarte bucuros cand am ajuns la Posada, unul dintre restaurantele din Ronscesvalles. Mi’am luat repede o rezervare pentru un meniu al pelerinului si apoi am mers sa’mi iau un pat. In Ronscesvalles s’au investit cam 3,3 milioane de euro din bani europeni pentru renovarea unei manastiri in adapost pentru pelerini. Rezultatele sunt demne de admirat: au reusit sa pastreze si spiritul vechi, dar si sa’i dea un aer contemporan. Seara a fost linistita, am avut un pic de emotii pentru ca am pornit la drum si am adormit. N’a fost o zi rea.