Tag Archives: munti

spanialapas Ziua 27 El Acebo

Ce mai zi! Din nou am pornit “tarziu” dupa stanardul pelerinului ultra ingrijorat de ucigatorul soare spaniol. Gagicile coreene sunt cele mai speriate de soare, pornesc de obicei la 4 jumatate dimineata si merg doar pana la ora 9, acoperite total si purtand un soi de masca asemenea celor care au grija de albine, ca nu cumva sa se bronzeze, pielea alba e un semn aristrocratic in Coreea dupa cum am auzit. In fine, am pornit tarziu si incet, dar fara nici o urma de stres, doream sa merg doar 27, 28 de kilometri.

Drumul si’a recapatat farmecul cam dupa o ora, cand Astorga si mediul urban au ramas in urma. Am trecut printr’un sat foarte cochet, Murias de Rechivaldo, si apoi a fost in mare parte a drumului natura. Chiar daca am mai mers o vreme paralel cu un drum, era foarte putin circulat si la o distanta suficient de mare ca sa nu ma deranjeze. Un alt sat de munte dragut a fost Santa Catalina de Somoza. La intrare si la iesire din sat erau cate un mester care faceau mici obiecte din lemn, pentru pelerini. Mi’au placut mult casele din piatra si numeroasele ruine din piatra, se vedea clar ca a fost un sat mai serios mai demult. Un mic detaliu care e demn de spus e ca la o mica distanta de sat, sub un copac, la umbra, cineva a lasat cateva mere, un chorizo (carnat specific spaniol) si niste nuci, pentru pelerinii care ar fi avut nevoie de ele. Din fata au venit vreo doi, trei pelerini cu cate un caine dupa ei, pareau veterani ai drumului.

Urcusul nu a fost defel greu, nu se compara cu cel de la SJPP, acela a fost de la 185 de metri la 1400. Azi amurcat de pe la 850 la 1500 si in mare parte panta a fost lina. La un moment dat a fost mai abrupta si am avut parte de o surproza cum numai pe drumul asta cred ca poti sa ai: cineva a lasat in urma o haina usoara de ploaie. Chiar daca e un pic mare pentru mine, am luat’o, gandindu’ma ca in Galicia ma asteapta ploi. Am fost foarte bucuros, parca cineva a lasat’o special pentru mine. Drumul s’a continuat cu Rabanal del Camino, unde un hostel foarte dragut avea wireless gratis, asa ca am vorbit vreo 15 minute romaneste si mi’a prins tare bine. Am luat o pauza lunga, stiam ca nu am mai mult de 5 kilonetri pana la sfarsituletaoei, dar ma gandeam deja sa mai merg inca vreo 6, pana la un loc care parea a fi la cea mai mare altitudine.

Am trecut de Foncebadon, unde m’am intalnit cu Maria, suedeza pe care am intalnit’o ieri si unde amfacut o noua pauza. Drumul era minunat, cu munti si o vedere pana hat departe inapoi. A batut toata ziua un vant sanatos, numai bun sa nu simti caldura. La asta se adauga minunatele mirosuri de munte, pin si tot soiu de ierburi si flori pentru o zi perfecta de dat din picioare. Am ajuns la Crcea de fier, celbrul punct de pe drum in care fiecare trebuie sa lase la baza stalpului cate o piatra grea cat toate pacatele pe care a adus’o de acasa in rucsac. Eu nu am avut nici un bolovan de acasa, asa ca am lasat un sambure din cei patru pe care i’am luat ieri din ciresul savuros. In schimb mi’am bagat in buzunar o piatra care mi’a placut.

Am mai mers cam trei kilometri si am ajunns la Manjarin, satul parasit cu o singura resedinta, un adapost pentru pelerini cu totul aparte. Propietarul e un personaj pitoresc, un soi de templier care cred ca trezeste reactii puternice. Locul e plin de pisici si caini, dar nu iti ofera ocazia sa faci dus, se doarme intr’o mansarda prea calda si plina de muste si in general e foarte primitiv. Eram obosit si bucuros ca am ajuns, dar deloc incantat de loc. Totusi, m’am decis sa raman, era deja ora 4, erau nori deasupra capului, eram flamand si nu mai prea aveam mancare si urmatorul loc de ramas peste noapte era la 6, 7 kilometri distanta. Dar nu era nimic de facut acolo, mustele ma bazaiau si nu credeam ca pot ajunge altundeva. Am povestit cu un portughez care face drumul spre Pamplona cu 20 de kilograme in spate, dar cu toate acestea a reusit sa mearga 65 de kilometri intr’o zi.

Incet, incet au aparut si alti oameni si am inceput sa vorbesc cu ei. Mi’a placut de Simon, un belgian blajin. La un moment dat a aparut Iulia cu un tovaras de drum. Templierul ii tot explica ca nu prea are loc pentru el, iar Iulia dorea sa plece mai departe. A aparut si Fabio si a fost momentul in care m’am hotarat sa merg cu ei mai departe. Din grup mai faceau parte si simpatica Vipke si mama ei. M’am simtit foarte buuros cand am parasit locul acela, cu toate ca mai aveam de mers vreo 7 kilometri pana la urmatoarea cazare, si incepea coborarea pe care as fi vrut sa o evit. Totusi, compania era din cea mai placuta.

Pe la 8 si ceva seara am reusit sa ajungem in El Acebo, primul sat din Galicia. Extrem de cochet si cu bungust, e ca o oaza la inaltime. Iar tovarasii de drum sunt dintre cei mai placuti de pana acum. Am gasit unhostel foarte dragut, am mancat din mancarea lor si am povestit pe indelete cu Fabio, e foarte misto. Seara ne’a alungat vantul rece de pe terasa, dar as vrea sa mai petrec seri in aceasi companie. Am mers in jur de 38 de kilometri azi, un nou record, dar s’a meritat. A fost o si solicitanta, dar foarte buna.