Tag Archives: Andreea

spanialapas Ziua 6 Zariquiegui

Pana la urma dimineata era pornit si Sebastian sa ramana in Pamplona. El avea o problema mai veche la genunchi care i’a revenit pe drumul spre Zubiri, in ultima parte de coborare. Asa ca s’a hotarat si el sa ia o zi de pauza. Eram linistiti, stiam ca nu puteam ramane in acelasi hostel de doua ori, dar mai era varianta cu hostelul german. Asa ca nu ne’am prea grabit noi spre el, aveam destula vreme pana la ora 12 cand se deschidea. Am trecut prin piata si mi’am luat niste banane. E faina piata din Pamplona, acelasi stil ca si Boqueria, dar mult mai micuta: peste, carne, fructe, lactate, care mai de care mai apetisante. Eu am luat bananele de la un mic magazin din afara pietii unde mi se pareau bananele mai coapte.

Am mers incet spre hostelul nemtesc si am asteptat vreo ora pe iarba. A fost fain, am povestit tot soiu, de ce mergem pe Camino, ce ne asteptam, cum o sa ne revenim daca luam o zi pauza, cat de fain o sa fie cand ajungem in Santiago. Pe la zece fara ceva Sebastian a zis ca putem sa mergem sa ne lasam bagajul la hostel pana ne cazam la 12. Si pac, surpriza: nu poti sta in acelasi oras doua zile la rand. Si ne’a cam trantit usa in nas neamtul de serviciu.

Momentul de dezamagire a fost destul de scurt, ne’am imbarbatat si am zis ca mergem pana la jumatatea distantei zilnice. Bagajul meu nu era foarte bine aranjat, era deja ora zece, dar partea buna era ca nu aveam de coborat, doar de urcat. Asa ca am pornit sa iesim din Pamplona. Pe la iesire din oras ne intalnim cu Max, germanul care a dormit in patul de deasupra mea in Ronscesvalles. Era descult, il omorau picioarele, nu mai avea cortul dupa el si se pare ca mai renuntase si la alte kilograme din cele 25. L’am intrebat unde merge si parea cam confuz. Se pare ca tocmai ce ajunsese cu busul din Zubiri.

L’am lasat sa caute hostelul din Pamplona si noi ne’am vazut de drum comentand despre cat de naspa e sa iei busul si ca ar fi cel mai urat lucru pe care l’am putea face. Sa iei busul ca pelerin pare, si mi se pare si mie, extrem de rusinos. Dar cine stie ce ma mai asteapta si pe mine… Am continuat sa urcam incet incet si zona rezidentiala prin care treceam ii parea foarte americana lui Sebastian. Erau multe case identice, frumos aranjate, ordonate, curate. Se vedea ca e un cartier bogat. Ne’am oprit ca sa luam ceva de mancare si am continuat sa urcam. Merita retinut ca trebuie cumparat ce ai nevoie cand gasesti, magazinele sunt rare si nu intodeauna bine aprovizionate.

A fost cam greu urcusul, la un moment dat panta a devenit abrupta si soarele era puternic. Cum am pornit mai tarziu, soarele ne’a ajuns din urma. Din fericire am ajuns in Zariquiegui, locul unde ne propusesem sa innoptam. Locul asta ar putea fi echivalentul unui catun pe steroizi: are nu mai mult de 50 de case, dar are o cladire pentru un soi de consiliu local, un parculet foarte dragut pentru copii, o biserica veche, un hostel si chiar si un vagabond. Nu exista bineinteles nici un magazin, dar in apropiere sunt eoliene, asa ca nu cred ca au probleme cu curentul.

Prima senzatie in hostel a fost una de respingere categorica. Era plin de musculite mici, dar inofensive si mie mi’a intrat in cap ca sunt plosnite in hostelul asta. De unde mi’a venit asta, nu pot spune, dar eram foarte agitat, mi se parea ca ma mananca tot corpul, ma scarpinam intr’una. Pana la urma Sebastian a reusit sa ma linisteasca si mi’am dat seama ca era prea tarziu ca sa mai mergem altundeva, plus ca genunchii inca ne dureau si ar fi trebuit sa coboram mult. Dar am facut un dush si m’am barbierit, in solidaritate cu Sebastian. Toata ziua l’am batut la cap sa mai renunte la ceva din bagajul lui de 12, 13 kile. Pana la urma a renuntat la ustensilele de barbierit, in timp ce eu mi’am pus intr’o punga pantalonii de ploaie, singurul tricou de bumbac, o pereche de chiloti si, cea de care m’am despartit cel mai greu, dar care avea un sfert de kil, o bluza de bumbac verde cu dungi galbene. Nu am vrut sa le las insa acolo, asa ca le’am pus la loc in rucsac.

Am coborat in sufragerie si am inceput sa fac ceai oricui dorea. Aveam un pachet de ceai de menta din care mai beam cateodata cate un plic, dar eram tare dornic sa nu beau ceai de unu singur. Asa am ajuns sa ne imprietenim cu Andreea and Salvador. Si sa gatim impreuna. Andreea e din Argentina, dar de 13 ani traieste in Barcelona. Salvador e din Gran Canaria si e extrem de amuzant, chiar daca nu prea vorbeste engleza. Dupa masa am iesit in “oras”, am urcat pana la parculetul copiilor si ne’am distrat super tare in timp ce priveam apusul. Salvador stie sa imite diverse accente spaniole, si chiar si daca nu ai habar de ele, e atat de expresiv incat reuseste sa le caricaturizeze foarte clar.

A fost o seara care s’a sfarsit mult mai bine decat ma asteptam. Toata ziua a fost cu totul altfel decat parea de la un moment la altul. Ne asteptam sa ramanem in Pamplona, dar am pornit la drum, ma asteptam sa fie nasol la hostel, dar a fost excelent, credeam ca voi avea besici, dar n’am avut, credeam ca nu mai pot, dar am putut. La sfarsit eram tare bucuros ca totusi nu am stat o zi intreaga sa’mi plang de mila pentru rani imaginare. A fost una din cele mai clare lectii ca nu faci ce vrei tu, ajungi sa faci ce ti se intampla.