spanialapas Ziua 40 Cee

Julia voia musai sa ne oprim cu zece kilometri inainte de Finisterre, unde auzise ea ca e cel mai fantastic hostel din tot drumul, iar noi am fost cu totii de accord. Nimeni nu se simtea in stare sa ajungem deja la Finisterre, e asa de bine sa ai unde sa mergi. Asa ca ne’am propus o etapa de doar 23, 24 de kilometri, nu 34 cat in ziua precedenta.

Am pornit pe un cer innorat, la fel ca in ultimele zile. Dar nu ne’am preocupat prea tare, nu aveam asa de mult de mers. Dupa vreo ora de mers am ajuns la un bar care se lauda ca e singurul in urmatorii 15 kilometri. Fetele s’au oprit, dar eu am vrut sa merg mai departe, era prea devreme pentru o pauza. Drumul era simplu, dar ploua fin. Ei bine, am mers prin ploaie fara sa vad mai nimic, din ce in ce mai mai bine de trei ore. Dar ultima a fost absolut ingrozitoare, pentru ca a inceput sa bata vantul. Vedeam doar la vreo 10 metri in fata mea cand imi ridicam capul din pamant. Am tinut drumul tot drept, chiar daca uneori nu vedeam sageata galbena. Era o senzatie foarte faina totusi, asa greutati din partea vremii parca nu mai intalnisem pe tot drumul, dar era de inteles, e greu de ajuns la capatul lumii. Senzatia de aventura medievala era foarte puternica.

La un moment dat am auzit pasi in spate. Era un tip din tara bascilor cu care am injurat vremea timp de vreo 5 minute. El era tare grabit, mi’a spus ca a alergat ca sa ajunga mai repede undeva. Din fericire se auzeau zgomote de masini, asa ca nu puteam fi tare departe. El a continuat sa alerge, iar eu am mers in ritmul meu, cu pantalonii picurandu’mi apa in sosete. Am ajuns in sfarsit la niste cladiri si se vedea un pic mai bine. Eram pe un deal si in sfarsit am vazut oceanul. Mi’a ridicat moralul si in cinci minute intram cu o fata acra si uda intr’un bar. Unde se uscau si Christie, Linda si Andre.

Am stat cam o ora jumate ca sa ma usc, intre timp ajunsesera si fetele. Dupa un timp am aflat ca hostelul minunat se deschide de abia la ora 4, iar ora era de abia 2. Nu era foarte departe, la vreo jumatate de ora de mers, dar vremea nu se schimbase radical si sa mai stam inca vreo doua ore in frig si ploaie nu era tare atragator. Asa ca am decis sa ramanem unde ne oprisem, am cautat un hostel si am fost fericiti ca dusurile erau fierbinti. Eu am dormit cam doua ore, in sfarsit am avut parte de siesta mea.

Dupa ce m’am trezit am mers impreuna cu Guido la plaja minuscula din oras. El era cazat intr’un alt hostel si era extrem de incantat de el. Ne era cam foame si am fi vrut sa mancam, dar la ora 6 tocmai ce se inchidea localul care ne’a atras atentia. Am revenit la ora 8 si am avut parte de cea mai minunata seara. Ni s’a alaturat grupului si Pedro, un spaniol simpatic din sud, din Murcia, care vorbeste foarte bine engleza. El a comunicat cu chelnerul toata seara si am fost rasfatati. Am avut un aperitiv cu carne de vita si sos de ceapa si un fel foarte specific, ardei verzi mici tavaliti in sare si prajiti in ulei. Cam unul din cinci, din sase ar trebui sa fie iuti, dar spre dezamagirea mea, nu am nimerit nici unul. Apoi a venit minunea serii, o paella cu fruct de mare, pui, mazare, cartofi, lamai si portocale gigantica si absolut delicioasa. Am avut parte de vreo trei tipuri de scoici, languste, sepie. Fiecare proaspete din mare. Vinul a mers la fix, asa ca am avut parte de o seara de pomina. Si stiu secretul, Pedro ni l’a impartasit: daca mergi la un restaurant, spune’i de la inceput chelnerului ca ti’a fost recomandat restaurantul si ai auzit ca se mananca foarte bine. Se pare ca va face tot ce’i sta in puteri sa’ti confirme recomandarea. Abia astept sa petrecem in Finisterre in conpania lui Pedro, sunt convins ca vom avea iar un ospat.

Leave a Reply