Degradarea digitală

Traducerea articolului: Digital Decay de Richard Almond. Articolul a apărut pe siteul CreativeApplications.Net

digitaldecay e1271241795483  Degradarea digitală

Aş vrea să cred că eu sunt destul de priceput când vine vorba de chestii digitale, dar până în urmă cu câteva luni, niciodată nu mi-a trecut prin cap conceptul de degradare digitală. Impulsul de a începe cercetarea în acest domeniu a început în timpul unei discuții legate de un proiect pe care l-am propus în noiembrie 2008 în timpul Masterului meu în arhitectură + Media Digitală. În acest proiect scurt, explorând posibilele utilizări inovatoare ale tehnologiei în casă, am propus o casă a scării al cărui perete interactiv cartografiză şi înregistrează digital atingerile și deteriorările. Curând devenise evident că există un mare interes pentru relaţia între degradarea fizică şi echivalentul său digital.

Locul evident pentru a începe cercetarea a fost internetul, unde mă așteptam să găsesc informație din belșug, dar, dacă cauți pe Google “degradare digitală” (“digital decay”) găsești vreo două formații, un font, un fotograf și asta, prezentarea lui Bruce Sterling intitulată Salvarea imaterialului: O conferinţă despre media variabilă. Această prezentare a avut loc la Guggenheim Museum din New York în martie 2001. Pare a fi una din primele atestări formale exprimate în privința degradării digitale și se dovedeşte a fi o înlănțuire de gânduri oarecum îngrijorătoare.

Sterling vorbește despre trecerea masivă spre digitizarea civilizației noastre și despre problemele noi care apar, dar sunt de obicei ignorate. Această percepţie comună, cum că datele noastre sunt în siguranţă atâta timp cât avem o copie de rezervă digitală, este periculoasă.  El sugerează că nu partea materială trebuie păstrată, ci cea imaterială. CD-urile noastre, hardiskurile-urile şi strălucitoarele iMacuri de ultimă generație se vor face în cele din urmă bucățele, dar noi trebuie să ne străduim să salvăm informația binară pură, șirul de unu și zero. Este ușor să salvăm informația digitală, dar pericolul constă în însăși viteza evoluției tehnologiilor digitale. Formatele de fișiere cad devin depășite [iată cât de multe!], componentele nu mai sunt compatibile, informația devine ilizibilă. Computerul devine o emulare a emulatorului unui emulator.

Sterling continuă prin a lua în considerare dilema conservării ca o formă a degradării. Bineînțeles că neprețuitele noastre picturi și sculpturi ar dăinui cu multe decenii în plus dacă ar fi păstrate în cutii cu climatizare controlată, dar care ar mai fi rostul existenței lor dacă publicul nu ar mai avea acces la ele?

Se ajunge la paradoxul dureros de a deteriora ceea ce salvăm, tocmai în timpul salvării. Conservarea este ea însăşi o sursă de pericole. Am scăpat prețioasa ceramică chinezească încercând să ștergem praful. Ne-am împiedicat și am rupt vechea ramă a tabloului. Am încercat să reparăm o carte veche cu bandă adezivă și lipici. Entropia nu necesită întreţinere. Entropia are propria sa poezie: e vorba doar despre delaminare, dezintegrare, deteriorarea, degenerare, descompunere, şi declin bătrânesc.

Mai apoi am dat peste The Fleetingness of Bits, proiectul de diploma online al studentei Melanie Wein, proiect care a precedat prezentarea lui Sterling cu un an. Până în prezent este cea mai timpurie reflecție consistentă asupra degradării digitale și a problemelor din jurul ei pe care am găsit-o. Wein vorbeşte despre vastele cantităţi de informații digitale stocate în fiecare an, şi atenția excesivă față de această digitizare orbească, citându-l pe Danny Hillis

… din erele anterioare avem informații solide, înscrise pe argilă, pe piatră, pe pergament şi hârtie, dar din 1950 până în prezent informația înregistrată este înghițită din ce în ce mai mult de prăpastia digitală. Istoricii vor considera această perioadă un ev întunecat.

Ea face de asemena legătura între ideea de memorie digitală şi memorie umană, făcând referire la estimarea profesorului Tom Landauer potrivit căreia: “fiinţele umane au o memorie de lungă durată de aproximativ 200 MB.

“Dar creierul nostru nu este format doar din memorie. Funcţiile vitale ale creierului uman includ percepţia, filtrarea, abstractizarea şi evaluarea. Şi uitarea este vitală, altfel capacitatea noastră de a reţine informaţii ar fi în declin. Aceste funcţii deocamdată nu pot fi emulate eficient de către tehnologiile digitale.”

Wein face afirmaţia oarecum îndrazneaţă cum că există o frumuseţe poetică în degradarea digitală, şi găsesc modul ei de folosire a unui site pentru descrierea proiectului său destul de frapant.

“În contextul unei pagini web, care, de asemenea, este formată din șiruri de 1 și 0 în mod nativ, este prezentată o documentare poetică a degradării digitale în şi despre cultura noastră.”

Internetul, un spaţiu pe care ni-l imaginăm ca fiind exact opusul desuetudinii, prima resursă la care apelăm pentru a avea acces la ultimele ştiri, informaţii şi chiar şi educaţie, are propriile sale ramuri uscate, părăginite:

“Reţeaua globală este ca un labirint imens, în care drumurile care duceau cândva la ceva cunoscut pot dipărea sau câteodata dau în fundătura “Pagina nu este disponibilă”…. Acest mesaj este întotdeauna neplăcut utilizatorilor, dar funcţionează ca un ultim indiciu că acolo a fost ceva mai demult. Aceste documente sunt unele din puţinele urme pe care lumea online le duce mai departe în sine.”

Găsesc această comparaţie a unui website defunct cu un oraş abandonat atrăgătoare. Nu-mi pot alunga din minte imaginea Cernobâlului. Într-un mod fermecător, site-ul lui Wein, vechi de 9 ani, îţi lasă o senzaţie covârşitoare de abandon, pagina ei de portofoliu ne mai fiind actualizată de peste 4 ani. A devenit ea oare o victimă a propriilor temeri? Sau asta face parte din planul ei inițial [pentru o privire mai amănunţită a proiectului lui Wein, accesaţi acest link]

Întorcândun-ne la Sterling, el vorbeşte despre decăderea fizică ca fiind ceva entropic, poetic, ceva ce cu siguranţă nu se aplică echivalentul digital:

“Când un program se degradează, nu o face ca o pictură, încet şi nostalgic. Când un program se strică, distruge totul în urma sa; aduce Ecranul albastru al Morţii (faimoasele erori din anii 1990-2000 ale sistemului de operare Windows – nota traducătorului)“.

Dar eu nu sunt de acord cu Sterling şi aș dori să văd partea frumoasă în degradarea digitală. Cum ar fi dacă informaţia digitală s-ar degrada într-un sens poetic mai clar? Cum ar fi dacă am accepta şi am permite desfăşurarea acestei degradări şi i-am aprecia farmecul său binar? Nu ne aşteptăm ca o carte să arate la fel după 100 de ani, nou nouţă, ca şi în ziua când a ieşit de sub tipar şi nici nu ne-am dori asta, nu-i aşa?

Oamenii încep să-și pună astfel de întrebări. Un post excelent a lui Andrew Ohlmann despre foarte inspiraţii artiști din Space colllective mi-a deschis ochii spre lumea “alterările electronice“. Am putea spune că aceasta este o formă forţată, şi oarecum controlată de degradare digitală. Procedeul este simplu: se ia o bucată de informaţie digitală (o imagine, un joc etc), se editează distructiv HEX-ul sau codul ASCII al acesteia şi se admiră rezultatele. Ohlmann a experimentat, printre altele, cu jocurile video vechi, în special, Super Mario Bros.

bannermario2 640x201 e1271241969175  Degradarea digitală

“Imaginile şi experienţele pe care le ai când hackuieşti Super Mario Brothers în felul astă sunt glorioase. Spectrul de culori o ia razna, Mario trece prin pereţi, se modifică muzică atunci când sari pe un inamic, fundalul se transformă în liste nesfârşite de text. Atunci când introduci alerezi  jocul, îl strici programat.”

[Merită să urmăriţi acest film fantastic realizat de artistul Cory Arcangel şi Collective Paperrad.]

Rearanjarea componentelor este o metodă de degradare digitală prin alterare fizică. În locul editării codul sursă al unui joc, hardware-ul este modificat de fapt: firele sunt mutate, conexiunile scurt-circuitate etc. Aceste modificări duc la efecte similare cu alterarea electronică, dar procesul acesta devine controlabil în timp real de către utilizator, aproape ca un alt joystick, producând daune după bunul plac. Frumuseţea este că aproape oricărui dispozitiv electric i se poate aplica procesul de “rearanjare a componentelor” într-o oarecare măsură. De la un Game Boy la o tastatura la un Furby. Există câteva exemple pe YouTube.

Având un background în arhitectură, nu mă pot abţine să nu fac legătura cu lumea reală. E un exemplu ca la carte de design de-generativ. Mario trecând prin pereţi este deosebit de pertinent. O modificare simplă a unui cod duce la permeabilizareaa suprafeţei, aceasta pierzând u-și toate conotaţiile sale fizice şi devenind un stimul pur vizual. Imaginaţi-vă un zid care nu există de fapt acolo. Cameră este un volum pe care ni-l, tânjim după spaţiu închise, ne protejează. Dar ar putea o suprafaţă să fie pur vizuală, deschisă adaptării, transformării şi penetrării?

Nu s-a experimentat doar pe jocuri ; aici este un experiment drăguţ în care are loc explorarea degradării digitale prin intermediul imaginilor video din universul utilizatorilor Vimeo. O imagine este proiectată pe o suprafaţă, înregistrată, înregistrarea proiectată înapoi pe suprafaţă, re-înregistrată, această înregistrarea re-proiectată înapoi pe suprafaţă și așa mai departe până se obţine un film aproape de nerecunoscut comparat cu filmul original.

Şi, ca parte a propriei mele munci m-am apucat să alterez imagini în cât mai multe moduri. În forma sa cea mai simplă, alterarea constă pur şi simplu în deschiderea unei imagini în TextEdit sau Notepad şi modificarea codul. Copiat, lipit, sters, resalvat şi apoi deschisă imaginea ca de obicei. Uneori efectele vor fi abia vizibile, alte ori se va strica imaginea cu totul, făcându-o greu de recunoscut, dar veţi obţine cu siguranţă efecte impresionante:

3309697655 707f360885 b e1271242477171  Degradarea digitală

Există și programe, cum ar fi HexEdit, că sunt special concepute pentru citirea şi manipularea codurilor HEX şi ASCII, şi experimentarea cu programe ca acesta poate fi mult mai fructuoasă. Imaginile în format TIFF par să se preteze cel mai bine la acest tip de manipulare, şi am observat că formularul de căutat și înlocuit a fost foarte folositor în obținere acestor rezultate neașteptate.

Mai mult, există metode online de a strica imaginile cum ar fi GlitchMonkey, un plug-in pentru Firefox, care remixează imaginile unei pagini web pe care o vizitați, Glitch Browser, o pagina de web à la Google în care introduceți adresa paginii pe care vreţi să o alterați [din păcate nu aveţi prea mult noroc cu încercarea alterarea paginii sale], şi Corupt, un proiect care foloseşte Processing pentru a automatiza la întâmplare manipularea codului imaginii folosite, oferind mai multe variante pe pagina sa principală.

3328151109 e88ed1cd65 b e1271242910479  Degradarea digitală

3327228913 e8be68fa9d b e1271243013999  Degradarea digitală

3335171819 37753b2b0a b e1271243109930  Degradarea digitală

Desigur curiozitatea ne-a făcut pe unii dintre noi să amestecăm toate aceste metode la un loc, deschizând o pagină cu browserului Glitch înainte de a copia imaginea de pe ecran, şi a o adăuga în Corupt, în timp ce rula scriptul GlitchMonkey. Din păcate, nu este atât de fructuoasă metoda pe cât aţi spera, după cum puteţi vedea din experimentele mele, dar nu există nici o îndoială că unele rezultatele au o frumusețe ciudată, aparte.

Degradarea digitală este ceva ce se întâmplă în fiecare zi a vieţii noastre, dar de multe ori nu observăm acest decât când este prea târziu. Există o masă tot mai mare de oameni care o îmbrăţişează, încurajează şi o folosesc pentru a face artă, a face bani şi pentru a explora posibilităţile acestor echipamente digitale care însoţesc viaţa multora dintre noi. În cele câteva luni scurte de când m-am ocupat de degradarea digitală, se pare ca a evoluat de la o modalitate de relaxare subterană a unor tocilari la o înfloritoare componentă a culturii populare. Noi studii, opere şi experimente apar în fiecare zi. Poate ca oamenii au devenit plictisiţi de aparentul puritanism al lumii digitale, poate s-au săturat ca aceste şiruri de 1 şi 0 care ne controlează viaţa; oricum, un mic bulgăre de zăpădă a început să o ia la vale. Ultima nebunie se numeşte Pireu Informaţional şi constă în strivirea şi amestecarea biţilor digitali din filme. Dacă aceste rezultate nu sunt poetice şi frumoase, atunci nu ştiu ce altceva ar putea fi. Chiar si Kanye devine interesat.

Despre autor:

Richard Almond studiază în prezent degradarea digitală în cadrul masteratului. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi blog-ul său şi contul de Flickr care sunt actualizate în mod regulat.

Leave a Reply