Cum să trişezi degradarea digitală, pas cu pas

Imaginea de mai sus este copiată de aici: http://www.creativeapplications.net/2009/03/11/digital-decay-reference-theory/

Traducerea articolului Fending Off Digital Decay, Bit by Bit de Patricia Cohen din NYTimes

Articol găsit inițial la adresa: http://librariansgroup.blogspot.com/2010/03/fending-off-digital-decay-bit-by-bit.html

Printre materiale de arhivă aparţinând lui Salman Rushdie expuse în prezent la Universitatea Emory din Atlanta se găsesc coperte de carte pătate de cerneală, jurnale scrise de mână şi patru calculatoare Apple (dintre care unul distrus de o Coca Cola vărsată). Conţinutul celor 18 gigabytes de date părea să promită viitorilor biografi şi savanţi literari un paradis digital: fişiere complete, bine organizate şi uşor de cautat, accesibile rapid la câteva clicuri distanţă.

Dar, la fel ca majoritatea paradisurile rushdiene, şi această idilă digitală are propriul său set de probleme. După cum încep să descopere cercetătorii din biblioteci şi din arhive, materiale “nativ-digitale” – cele create iniţial în format electronic – sunt mult mai complicat şi costisitor de păstrat decât se anticipase.

Schiţe create electronic, corespondenţă şi comentarii editoriale, peste care au muncit din greu poeţii contemporani, romancieri şi autori de nonficţiune, sunt în cele din urmă doar serii de cifre – 0 şi 1 – înscrise pe dischete, CD-uri şi hard disk-uri, toate degradându-se mult mai repede decât demodata hârtie. Chiar dacă acele medii de stocare ar supravieţui, marşul neobosit al tehnologiei face ca echipamentul mai vechi şi software-ul care pot decoda toţi aceşti 0 şi 1 pur şi simplu să nu mai existe.

Imaginaţi-vă că aveţi o înregistrare audio, dar nu aveţi la ce să o ascultaţi.

Toate acestea îi fac pe arhivişti să se fle în situatţia de a încearcă să se apere de extincţia digitală, în timp ce se încurcă în hăţişul întrebărilor despre ce trebuie salvat, cum trebuie salvat şi cum să faci materialul digital acesibil.

“Este, cu siguranţă, una dintre acele probleme care provoacă insomnii multora”, a spus Anne Van Camp, director al Arhivelor Institutului Smithsonian şi membru al unui grup de lucru privind aspectele economice ale păstrării digitale, creat de Fundația Națională pentru Știință, printre altele.

Deşi calculatoare au fost utilizate pe scară largă de mai bine de două decenii, arhivele scriitorilor care le-au folosit de la început abia acum încep să îşi facă apariţia în colecţii. Săptămâna trecută, de exemplu, Centrul Harry Ransom de la Universitatea din Texas, Austin, a anunţat că a cumpărat arhiva lui David Foster Wallace, care s-a sinucis în 2008. Emory a deschis o expozitie cu colectia Rushdie, în februarie, iar anul trecut, nu cu mult timp înainte de moartea sa, John Updike a trimis 50 dischete de 5 ¼ inci la Biblioteca Houghton de la Harvard.

Leslie Morris, un curator de la Biblioteca Houghton, a spus: “Noi nu avem nici o metodologie până în prezent pentru procesarea materialele nativ digitale.” “Noi doar păstrăm stivele de dischete/hard-diskuri în climatul nostru controlat, şi sperăm să apară un fel de instrucţiuni universale à la Harvard”, a adăugat ea.

Printre provocările cu care se confruntă bibliotecile se numără: angajarea de arhivişti pricepuţi într-ale calculatoarelor pentru catalogarea materialelor; achiziţionarea de echipament şi expertiză pentru descifrarea, transferarea şi accesarea datelor stocate pe tehnologii învechite – cum ar fi dischetele; asigurarea împotriva modificărilor accidentale sau ștergeri de fișiere digitale; şi găsirea unei structuri de organizare a accesului într-un mod eficient.

La Emory, calculatoarele depăşite ale domnului Rushdie au pus arhivişti în faţa unei alegeri: pur şi simplu se salvează conţinutul fişierelor sau se încercă şi salvarea aspectului şi a organizării acestor fişiere timpurii. Din cauza interesului special al celor de la Emory în ce priveşte impactul tehnologiei asupra procesului de creaţie, Naomi Nelson, directorul interimar al Universitatii la Manuscrise, Arhivele, şi Rezerva de Cărţi rare a Bibliotecii, a declarat că arhivişti au decis să încerce să recreeze atât experienţa domnului Rushdie în timp ce scria, cât şi mediu digital original.

Dl. Rushdie a început să foloseascp un calculator numai în 1989, când fatwa (poliţia politică) a Ayatollah-ului Khomeini l-a forţat să se ascundă. “Scrisul meu a devenit mai strâns şi mai concis, deoarece nu mai trebuie să efectuez actul mecanic de re-dactilografiere la nesfârşit”, a explicat în timpul unui interviu din perioadă în care se ascundea. “Şi tot timpul dedicat actului mecanic a fost eliberat în favoarea gândirii.”

El a adăugat: “Am avut acest fetiş de a prezenta o variantă curată. Nu-mi place să prezint editorului meu pagini cu o mulţime de tăieturi şi mâzgăleli. Aş deveni maniac la sfârşitul dactilografierii unei pagini căreia nu aş vrea să ii aduc nici cea mai mică modificare.”

Unele dintre fişierele timpurii stau drept dovadă a analizei autoconștiente a Dl. Rushdie privind impactului folosirii calculatorului asupra muncii sale. Într-un dialog imaginar cu el însuşi compus în 1992, pe când scria “Ultimul oftat a lui Moor”, scria în legătură cu alegerea formatării, a fonturilor şi spaţierii: “fac asta pentru a vedea cum arată o pagină în ansamblu, atunci când tastez la această dimensiune şi spaţiere.

“Oh, Doamne, să presupunem că arată oribil?”

“Oh, Doamne, da. Şi nu are un aspect urât? ”

“Unde’i chestia cu începutul de paragraf?”

“Nu ştiu. Mă voi uita.”

“Ce zici de asta? E bine pentru tine? ”

“Mult mai bine. Cum ar fi să repari partea de mai sus?”

La expoziţia Emory, vizitatorii se pot conecta pe un computer şi să aibă în fața ochilor același ecranul pe care domnul Rushdie îl folosea, să caute prin folderele și fișierele sale la fel ca el, să afle ce programe a folosit. (Posti-iturile de pe Mac au fost preferatele sale.) Ei pot deschide un proiect în lucru din 1999, romanul lui Rushdie, “Pământul de sub tălpile ei,” şi să editeze o propoziţie sau să posteze un comentariu editorial. (Proiectului iniţial continuă să fie păstrat.)

“Eu nu cunosc nici un alt loc din lume, care să ofere acces printr-o emulare la o arhivă de materiale nativ-digitale”, a declarat Erika Farr, directorul iniţiativei colecțiilor nativ-digitale la Biblioteca W. Robert Woodruff de la Emory.

Pentru echipa de la Emory, simularea universului electronic al autorului este echivalent cu a crea o reproducere a biroului, scaunului, stiloului şi hârtiei folosite de, să zicem, Charles Dickens, şi apoi să permită vizitatorilor să se aşeze şi facă notițe pe o copie a unei versiuni timpurii din “Bleak House”.

“Dacă sunteţi interesat de materialele primare, vă interesează atât contextul, precum şi conţinutul, artefactul autentic”, a spus doamna Farr. “Cincizeci de ani de acum, oamenii poate vor cerceta modul în care procesoarele de text au afectat rezultatul literar”, a adăugat ea, lucru care ar necesita accesarea fișierelor originale din calculator.

S-ar putea chiar ca în viitor să se examineze influențele literare prin verificarea paginilor de web vizitate de un scriitor cu manuscrisul la care lucra exact în acel timp.

Michael Olson, managerul de proiect al colecţiilor digitale de la Universitatea Stanford, a spus că singurele persoane care într-adevăr au avut experienta în excavarea informaţiilor digitale sunt în cei care din câmpul legii. “Nu exista prea multe arhive care se ocupă cu păstrarea materialelor nativ-digitale,” a spus el, referindu-se la procesul de extragere cu exactitatea a datelor dintr-un dispozitiv.

Situat in Silicon Valley, Universitatea Stanford a primit o multime de colecţii nativ-digitale, lucru care a propulsat-o printre un pionierii din domeniu. În vara trecută, biblioteca a deschis un laborator de criminalistica digitală – primul din SUA.

Inima laboratorului este dispozitivul de recuperare criminalistică a probelor, poreclit Fred, care permite arhiviştlori să dezgroape date, puţin câte puţin, din, de acum învechitele, dischete, CD-uri, DVD-uri, hard drive-uri, benzi de calculator şi memorii flash, protejând în acelaşi timp fișierele de la degradare. (Emory oferă bibliotecii Woodruff 500.000 dolari pentru a crea un laborator de criminalistica digitală ca și cel de la Stanford, a spus d-na Farr.)

Împreună cu arhiva nouă a lui David Foster Wallace, Centrul Ransom acum are 40 de colecţii cu material nativ digital, inclusiv cea a lui Norman Mailer. Gabriela Redwine, arhivară la Ransom, este impresionată de emulare digitală a celor de la Emory, dar a spus că centrul nu urmăreşte acest tip de reproducere în acest moment.

“Prioritatea noastră este conservarea şi depozitarea acum”, a spus ea. “In ultimii doi ani, am învăţat despre criminalistica digitală.”

Centrul încercă să strangă bani pentru a angaja un coordonator al colecțiilor digitale în timp ce d-na Redwine se ocupă de conservare şi de prelucrare. Între timp, cea mai mare parte a materialului digital este inaccesibil cercetătorilor.

Leave a Reply